Non sens

Tuturor ne e frică de moarte. Chiar şi celor mai îndrăzneţi şi palavragii dintre noi, care se laudă cu încercările lor de a sfida moartea. De atâtea ori m-am gândit cum ar fi dacă aş muri. Dacă de mâine nu aş mai fi... cum vor reacţiona părinţii mei, cum va fi de îngrozită toată lumea. Cum va fi el de încremenit. Mereu, în imaginaţia mea, am şansa extraordinară de a participa la înmormântarea mea. Şi-i văd pe toţi cum acoperă oglinzile, cum cumpără farfurii din Obor şi alte lucruşoare, cum se lovesc prin casă unii de alţii, încercând să pară cât mai preocupaţi de pregătirile pentru ziua cea urâtă. Cum sunt toţi extrem de politicoşi şi atenţi parcă să nu trezească pe cineva care doarme cu zgomotul lor. Şi mai fumează o ţigară afară, pigulindu-şi câte o scamă de pe bluza neagră. Şi fiecare îşi găseşte câte o treabă de făcut, desigur, extrem de importantă. Sunt convinsă că nu ar ţine nimeni cont de faptul că eu nu aş vrea să-mi care nimeni găleţi cu apă, sau să împartă 100, 5 prosoape şi alte asemenea. Dar le-ar face oricum, pentru că aşa îţi arăţi respectul şi implicarea... Sunt lucruri pe care le faci pentru decedat ca să dai importanţă trecerii lui în nefiinţă. Şi, oricum, trebuşoarele astea mici, multe şi fără sens te ţin amorţit până în ziua înmormântării. Când vine preotul şi începe slujba, atunci toată lumea ştie că se poate elibera şi suferi. Nu mai e nimic de făcut. Trebuie doar să-l mai conduci pe un drum şi gata... S-a terminat. De obicei, eu nu apar în tabloul ăsta. Este o masă pe care ar trebui să stau, dar mereu văd masa aia ca pe un spaţiu negru. De fapt, nu negru, ci inexistent. Un fel de gaură neagră. Locul în care ar trebui să stau eu. Se pare că, fără să vreau, mă preocupă mai mult să văd ce fac ei fără mine. Ce poveşti cu mine se spun, cine vine şi ce face fiecare. E un gând din alea perverse care îţi mai trec prin cap şi-l scuturi ca să plece, dar te incită prea mult şi îl dezvolţi, până la urmă. Nu mă înţelegeţi greşit, nu vreau să fac pe nimeni să sufere. Dimpotrivă. Nu îmi imaginez lucrurile astea doar pentru că aş vrea să-i văd pe toţi îndureraţi. Şi, din nou, nu mă înţelegeţi greşit, nu mi se pare ceva atrăgător în toată povestea asta, dar ştiţi cu toţii că ne imaginăm situaţia asta, măcar o dată în viaţă. (Dacă nu, atunci aş vrea numărul unui psiholog, vă rog...)

Cum se face că iubesc viaţa mai mult decât pot chiar realiza, câteodată, cu tot ce are ea şi totuşi mi-e atât de lehamite de ea uneori? Nu pot să înţeleg. Aşa cum nu pot să înţeleg ce-mi lipseşte. Ce-mi trebuie să fiu fericită? Când fac o simplă enumerare, văd că am tot ce vreau, chiar dacă unele lucruri sunt doar cu titlul "potenţial". Poate că acest potenţial mă sperie şi mă împietreşte. Când e prea mult "potenţial", de unde începi? În fine... îţi spui că trebuie să începi... de undeva şi cândva. De obicei, este aleasă ziua de luni sau 1 a lunii, iar lucrul de început se referă de obicei la condiţia fizică sau la o relaţie încâlcită. Dar se poate ca micile ţeluri pe care ni le propunem să ne îndepărteze de cele mai mari?

P.S.: Ştiu că postarea asta n-are nici cap, nici coadă... aşa mi-a venit, pur şi simplu. Pentru mine are sens.