Ultimate Mythbuster

Totul a-nceput cu Moş Crăciun. Sau Gerilă, a fost o perioadă confuză în termeni. Azi era, bine-mersi, mâine aflu că bunicul/unchiul se costumau frumuşel sau apărea Punga la uşa de la intrare cu nişte jucării pe care parcă le mai văzusem în șifonier cotrobăind după eşarfe şi pantofi cu toc de-ale bunicii. Sincer, nu-mi aduc aminte dacă am suferit vreun şoc la aflarea cruntului adevăr. După cât de neclară e amintirea, ori am blocat-o, ori nu mi s-a părut ceva demn de reţinut. Busteeeed! oricum.

Au urmat OZN-urile. Ca orice copil inocent iei de bun ce vezi la televizor, deci credeam cu tărie că există nişte omuleţi spaţiali care ar vrea să mă studieze. Nu aveam o imagine clară asupra lor, Hollywoodul nu mi-a întipărit în minte "şablonul" de creatură anorexică şi verde, cu ochiul mare. Într-una din zile, urmărind ori un blockbuster ori un documentar, m-a trăznit! Băăăi, cum să existe aşa ceva? Ştiţi discursul interior, "aoleu, da' de ce ar veni să mă ia tocmai pe mine, să-mi bage sonda în ochi şi să mă aşeze înapoi pe pat?!? Şi de ce vin numai la americani? Şi cum ar respira aici? Şi de ce sunt bipezi....." ş.a.m.d. Busted? Păi, na. Era clar.

Interesant este că, cel puţin la mine, următorul a fost Dumnezeu.Oh, he came down like a deck of cards! Primul sentiment neliniştitor a fost când am intrat într-o biserică şi.... nimic. Da' nimic, niciun fior, nicio emoţie. Mi-am zis că e ciudat, îmi aduc aminte că m-a cuprins panica pentru că simţeam, cumva, că s-a terminat totul "între noi". Am trecut prin mai multe "ape" după momentul ăla, desigur, dar ăla a fost decisivul. 

Prin liceu (!!!) de-abia, am realizat că horoscopul este o mare prostie. Dar atât de mare, că brusc nu mai avea sens sa cumpăr Calendarul cu horoscopul pe zile, nu mai trebuia să mă chinui să-mi potrivesc prezicerile lui Neti Sandu cu ce făceam eu în ziua aia şi aşa mai departe. Mi se pare amuzant că mitul ăsta a rezistat mai mult decât credinţa în viaţa după moarte şi cuvântul sfânt din Biblie, dar aşa se întamplă când iei lucrurile de-a gata. Încă mă mai trage aţa să potrivesc măcar caracteristicile noastre generale după zodii. Adică, na, e drăguţ că Berbecul este încăpăţânat, Scorpionul egoist şi Gemenii au două feţe. Hai că la astea chiar se potriveşte, nu ştiu cum dracului vine asta! 

După toate aceste mituri fundamentale, au urmat muuulte altele: părerea că politica şi Statul apără interesele oamenilor. Myth busted în momentul în care chiar realizezi că acolo sus sunt nişte oameni cu familii, cu nevoi materiale şi nu numai, care tre' să manânce şi uită de binele celor care i-au pus acolo. Hai că sună ca o declaraţie de-a vreunei mămăici! Sau: Valoarea e relativă, atât de relativă încât nu mai înţeleg care mai sunt criteriile  de evaluare. După cât de iubit/ă e autorul/opera, după cât vinde, după cum se-mbracă, după frumuseţea fizică, mai e şi criteriul "Da' a fost un om impresionant"... după multe dezbateri se pare că gustul personal e prea puternic să fie discutat, şi totuşi se discută. Şi îmi e atât de greu să înţeleg de ce toată lumea îl iubeşte pe Da Vinci, da' numai anumiţi oameni pe Benny Hill. Şi cum să-mi evaluez eu profesia mea, când totul ţine de... tot?!? Busted rău de tot. 

De când cu trecerile astea în noi etape de viaţă, parcă, parcă nu mai înţelegi nici cu societatea asta cum stă treaba. Trăieşti în epoca vitezei, da' mai vrei să mergi pe jos, suntem sociabili prin definiţie, cică, mie mi se pare că ne cam chinuim. Ne chinuim să definim noţiuni, termeni, sentimente, ajungând de cele mai multe ori la discuţiile alea care mă scot pe mine din sărite, "Nu, eu Asta am vrut să spun prin Masă!" "Ete, eu ştiam că Masă e Altceva." "Păi, despre ce vorbeam? -Nu ştiu, frate, da' m-ai enervat!" Când creştem cunoaştem lumea într-un fel aparte, dat de anumite date care sunt altfel pentru toţi. Deci, după 40 de ani de viaţă, Masa poate avea reprezentări atât de diferite pentru câţi oameni există. Suntem nişte creiere neconectate şi universul fiecăruia e atât de special şi altfel, că avem nevoie de "reguli", legi şi Sărbători legale universal acceptate ca să ne înţelegem. Sooooo busted!

Rând pe rând, toate Miturile esenţiale vieţii se demitizează sau devalorizează şi poveştile care le înconjoară intră în derizoriu. De unele mai şi râzi, de unele de bucuri că ai scăpat. Dar, pe lângă mitul cu răcelile provocate de Curent, eternul şi puternicul inamic al femeilor în special, mai pică şi încrederea oarbă în profesori, sau valorile familiei şi sfinţenia prieteniilor. Alea sunt mai nasol de digerat şi mă opresc aici, mă încearcă nişte draci instant dacă mă gândesc mai mult la ele.

Părinţii, veşnicii blamaţi pentru şocurile pe care le încasăm, ar trebui să ne crească de mici în adevăr. Nu îi doare sufletul când ne mint că una şi alta, ca să ne ia frumuşel deoparte într-o zi şi să ne spună crudul adevăr sau, mai rău, să ne lase de izbelişte să aflăm singuri?!? Şocul e şi mai mare când afli din terţe părţi că eşti urât, de fapt, deşi mămuca ţi-a tot spus că eşti ca Făt-Frumos! Lumea e plină de copii deziluzionaţi şi oameni maturi care încă nu acceptă adevărul. Cum ar fi s-o ţin eu langa că Moşul există? (Ar fi drăguţ, actually.)

Şi cum e mai frumos, de fapt? Să facem cum am spus mai sus, sperând că o să creştem echilibraţi psihic şi liniştiţi sau să ne-o luăm în freză etapă după etapă? Că cică aşa înveţi pe bune, când te dai tu cu capul de tocul uşii. Ce seacă ar fi fost viaţa mea fără Miturile pe care sunt şi un pic mândră că le-am spulberat! Atât de seacă încât uneori mă apucă melancolia şi mi-ar plăcea să mai simt ce simţeam acum 15 ani. 

Recunosc, mai e un mituleţ, nu răhăţel mic şi negru de Mit la care încă mai ţin. Atenţie la formulare, încă mai ţin la el, mai cred în el doar vreo 97,6% din timp. Poate mi se trage de la prea mult Disney, de la sistemul personal de valori, de la faptul că renunţ greu la adolescenţă. Sau poate chiar merită, da' nu vreau să zic vorbe mari : D Până acum l-am testat, l-am retestat, l-am băgat în a mă-sii şi l-am scos din nou pe masă. Eu cred în iubire. Sună a jurnal de puştoaică, dar asta este. Mitul constă, pentru mine, într-un sentiment puternic, foarte puternic, ce mă motivează, mă ajută, mă răsplăteşte, mă place de el. Când nu funcţionează ăsta, restul lucrurilor pentru mine nu mai au valoare, că tot vorbeam despre... Deci rentează. SE merită, ca să zic aşea. Nu e cu stări de leşin şi febră, dar e cu speranţă şi linişte. Ca să mai fac şi altceva cu viaţa mea. Mit confirmat.

PS: La mulţi ani la gagici!