Am stat în noaptea asta de Crăciun şi m-am uitat la o poză a New Yorkului, ascultând Empire State of Mind II şi am observat că lipsea ceva: nu mă mai vedeam ACOLO. Vibram la versurile care acum câţiva ani m-ar fi făcut să-mi şi cumpăr bilet de avion, dar acum era ceva în neregulă. Am simţit că locul meu este în casa mea cu pereţii prea albi şi New York e doar un alt oraş pe care ar trebui să-l vizitezi cândva în viaţă, minunându-te cretin la înălţimea clădirilor şi traficul infernal. Nu mai sunt alte cuvinte de spus. Ce să cred acum, că m-am dezamăgit, că viaţa e de căcat şi nu sunt o persoană minunată care merită să i se îndeplinească aspiraţiile? Că trebuie să mă mulţumesc cu bucata mea de pâine şi să apreciez că exist? Nu. Adică, apreciez că exist, nu-i bai, am învăţat asta. Da' aşa bine am învăţat şi să stau în băncuţa mea, că mi-am anulat ce aveam mai de preţ: imaginaţia.
Deci, înainte să zic mersi că mai am puls real, trebuie să-mi aplic un tratament de revigorare a universului interior. Gândul care m-a trezit privind altă poză cu New York a fost: "una din milioanele alea de lumini o să fie aprinsă de MINE. Pentru că o să vin seara după spectacol acasă şi o să fumez o ţigară acolo, în geam, uitându-mă în clădirea vecină la vecinul meu uşor supraponderal, care face sex singur."
Ce simplu a fost. O mulţime de voci, printre care chiar şi a mea, mi-au spus că nu are rost să visezi şi am murit. Un singur gând mi-a adus aminte cine sunt şi am înviat. I'ma make it by any means, I got a pocketful of dreams, baby, I'm from New Yooooooooooooooooooooooooooork. Or, at least, living theeeeeere for a while ;)
Nu lăsa pe nimeni să te convingă că nu are rost să visezi. Nici măcar pe tine.
0 opinii:
Trimiteţi un comentariu