My side of the story

Când viaţa îţi oferă lămâi, stoarce-i-le în ochi şi ia-ţi tu nişte cireşe

2011-12-26T06:28:00.002+02:00

Am visat de când mă ştiu. Nici nu mai contează la ce, mereu se schimbau visele, dar rămânea constant faptul că existau. Şi mai visam şi mare! Dar ceva s-a stricat pe drum, mecanismul de visat nu mai produce nimic. În loc să-mi îndeplinesc minunatele vise, am început de o vreme încoace să-mi număr neputinţele, să-mi măsor cearcănele şi frecvenţa cu care sistemul meu imunitar nu mai face faţă exceselor la care îl supun.

Am stat în noaptea asta de Crăciun şi m-am uitat la o poză a New Yorkului, ascultând Empire State of Mind II şi am observat că lipsea ceva: nu mă mai vedeam ACOLO. Vibram la versurile care acum câţiva ani m-ar fi făcut să-mi şi cumpăr bilet de avion, dar acum era ceva în neregulă. Am simţit că locul meu este în casa mea cu pereţii prea albi şi New York e doar un alt oraş pe care ar trebui să-l vizitezi cândva în viaţă, minunându-te cretin la înălţimea clădirilor şi traficul infernal. Nu mai sunt alte cuvinte de spus. Ce să cred acum, că m-am dezamăgit, că viaţa e de căcat şi nu sunt o persoană minunată care merită să i se îndeplinească aspiraţiile? Că trebuie să mă mulţumesc cu bucata mea de pâine şi să apreciez că exist? Nu. Adică, apreciez că exist, nu-i bai, am învăţat asta. Da' aşa bine am învăţat şi să stau în băncuţa mea, că mi-am anulat ce aveam mai de preţ: imaginaţia.

Deci, înainte să zic mersi că mai am puls real, trebuie să-mi aplic un tratament de revigorare a universului interior. Gândul care m-a trezit privind altă poză cu New York a fost: "una din milioanele alea de lumini o să fie aprinsă de MINE. Pentru că o să vin seara după spectacol acasă şi o să fumez o ţigară acolo, în geam, uitându-mă în clădirea vecină la vecinul meu uşor supraponderal, care face sex singur."

Ce simplu a fost. O mulţime de voci, printre care chiar şi a mea, mi-au spus că nu are rost să visezi şi am murit. Un singur gând mi-a adus aminte cine sunt şi am înviat. I'ma make it by any means, I got a pocketful of dreams, baby, I'm from New Yooooooooooooooooooooooooooork. Or, at least, living theeeeeere for a while ;)

Nu lăsa pe nimeni să te convingă că nu are rost să visezi. Nici măcar pe tine.

Pe scurt

2011-05-08T03:27:00.000+03:00

Concluziile acestei săptămâni sunt:

- mă bucur că mai ştiu să scriu şi să vorbesc româneşte corect;
- nu există glumă proastă. Există public-ţintă pentru fiecare;
- când tu te placi pe tine, eşti mai plăcut şi de ceilalţi în mod aproape automat;
- când o să îmbătrânesc suficient de mult, o să mă retrag la un azil mişto;
- am de ales între a mă bucura că actorii români pot mânca o pâine în plus şi a mă enerva şi dezgusta la gândul că n-o să mai auzim filmele aşa cum au fost ele făcute de Mama-Natură;
- e frumos când te eliberezi de poveri. Fie ele şi stupide, ca dependenţa de Pepsi;
- trebuie să fac un sac de bani ca să ţin pasul cu toate rahaturile pe care vreau să mi le cumpăr;
- taman când crezi că eşti o persoană unică, irepetabilă şi megaultraspecială vezi două documentare de Stephen Hawking şi-ţi aduci aminte ce bacterie neinteresantă eşti;
- trebuie să scriu mai des pe blog, că iar mă lenevesc;
- am o boală grea. Lene se numeşte şi găsesc foarte greu tratament. Poate să fac un teleton la Antena 1, ceva;
- simţul umorului e important până la o vârstă. După aia e greu să-l păstrezi. Campionii adevăraţi sunt acei oameni care-l şi folosesc după toate vârstele şi toate cele;
- uneori... n-ai cu cine, domnule!! Asta ieste!

Ultimate Mythbuster

2011-03-01T02:55:00.003+02:00

Totul a-nceput cu Moş Crăciun. Sau Gerilă, a fost o perioadă confuză în termeni. Azi era, bine-mersi, mâine aflu că bunicul/unchiul se costumau frumuşel sau apărea Punga la uşa de la intrare cu nişte jucării pe care parcă le mai văzusem în șifonier cotrobăind după eşarfe şi pantofi cu toc de-ale bunicii. Sincer, nu-mi aduc aminte dacă am suferit vreun şoc la aflarea cruntului adevăr. După cât de neclară e amintirea, ori am blocat-o, ori nu mi s-a părut ceva demn de reţinut. Busteeeed! oricum.

Au urmat OZN-urile. Ca orice copil inocent iei de bun ce vezi la televizor, deci credeam cu tărie că există nişte omuleţi spaţiali care ar vrea să mă studieze. Nu aveam o imagine clară asupra lor, Hollywoodul nu mi-a întipărit în minte "şablonul" de creatură anorexică şi verde, cu ochiul mare. Într-una din zile, urmărind ori un blockbuster ori un documentar, m-a trăznit! Băăăi, cum să existe aşa ceva? Ştiţi discursul interior, "aoleu, da' de ce ar veni să mă ia tocmai pe mine, să-mi bage sonda în ochi şi să mă aşeze înapoi pe pat?!? Şi de ce vin numai la americani? Şi cum ar respira aici? Şi de ce sunt bipezi....." ş.a.m.d. Busted? Păi, na. Era clar.

Interesant este că, cel puţin la mine, următorul a fost Dumnezeu.Oh, he came down like a deck of cards! Primul sentiment neliniştitor a fost când am intrat într-o biserică şi.... nimic. Da' nimic, niciun fior, nicio emoţie. Mi-am zis că e ciudat, îmi aduc aminte că m-a cuprins panica pentru că simţeam, cumva, că s-a terminat totul "între noi". Am trecut prin mai multe "ape" după momentul ăla, desigur, dar ăla a fost decisivul.

Prin liceu (!!!) de-abia, am realizat că horoscopul este o mare prostie. Dar atât de mare, că brusc nu mai avea sens sa cumpăr Calendarul cu horoscopul pe zile, nu mai trebuia să mă chinui să-mi potrivesc prezicerile lui Neti Sandu cu ce făceam eu în ziua aia şi aşa mai departe. Mi se pare amuzant că mitul ăsta a rezistat mai mult decât credinţa în viaţa după moarte şi cuvântul sfânt din Biblie, dar aşa se întamplă când iei lucrurile de-a gata. Încă mă mai trage aţa să potrivesc măcar caracteristicile noastre generale după zodii. Adică, na, e drăguţ că Berbecul este încăpăţânat, Scorpionul egoist şi Gemenii au două feţe. Hai că la astea chiar se potriveşte, nu ştiu cum dracului vine asta!

După toate aceste mituri fundamentale, au urmat muuulte altele: părerea că politica şi Statul apără interesele oamenilor. Myth busted în momentul în care chiar realizezi că acolo sus sunt nişte oameni cu familii, cu nevoi materiale şi nu numai, care tre' să manânce şi uită de binele celor care i-au pus acolo. Hai că sună ca o declaraţie de-a vreunei mămăici! Sau: Valoarea e relativă, atât de relativă încât nu mai înţeleg care mai sunt criteriile de evaluare. După cât de iubit/ă e autorul/opera, după cât vinde, după cum se-mbracă, după frumuseţea fizică, mai e şi criteriul "Da' a fost un om impresionant"... după multe dezbateri se pare că gustul personal e prea puternic să fie discutat, şi totuşi se discută. Şi îmi e atât de greu să înţeleg de ce toată lumea îl iubeşte pe Da Vinci, da' numai anumiţi oameni pe Benny Hill. Şi cum să-mi evaluez eu profesia mea, când totul ţine de... tot?!? Busted rău de tot.

De când cu trecerile astea în noi etape de viaţă, parcă, parcă nu mai înţelegi nici cu societatea asta cum stă treaba. Trăieşti în epoca vitezei, da' mai vrei să mergi pe jos, suntem sociabili prin definiţie, cică, mie mi se pare că ne cam chinuim. Ne chinuim să definim noţiuni, termeni, sentimente, ajungând de cele mai multe ori la discuţiile alea care mă scot pe mine din sărite, "Nu, eu Asta am vrut să spun prin Masă!" "Ete, eu ştiam că Masă e Altceva." "Păi, despre ce vorbeam? -Nu ştiu, frate, da' m-ai enervat!" Când creştem cunoaştem lumea într-un fel aparte, dat de anumite date care sunt altfel pentru toţi. Deci, după 40 de ani de viaţă, Masa poate avea reprezentări atât de diferite pentru câţi oameni există. Suntem nişte creiere neconectate şi universul fiecăruia e atât de special şi altfel, că avem nevoie de "reguli", legi şi Sărbători legale universal acceptate ca să ne înţelegem. Sooooo busted!

Rând pe rând, toate Miturile esenţiale vieţii se demitizează sau devalorizează şi poveştile care le înconjoară intră în derizoriu. De unele mai şi râzi, de unele de bucuri că ai scăpat. Dar, pe lângă mitul cu răcelile provocate de Curent, eternul şi puternicul inamic al femeilor în special, mai pică şi încrederea oarbă în profesori, sau valorile familiei şi sfinţenia prieteniilor. Alea sunt mai nasol de digerat şi mă opresc aici, mă încearcă nişte draci instant dacă mă gândesc mai mult la ele.

Părinţii, veşnicii blamaţi pentru şocurile pe care le încasăm, ar trebui să ne crească de mici în adevăr. Nu îi doare sufletul când ne mint că una şi alta, ca să ne ia frumuşel deoparte într-o zi şi să ne spună crudul adevăr sau, mai rău, să ne lase de izbelişte să aflăm singuri?!? Şocul e şi mai mare când afli din terţe părţi că eşti urât, de fapt, deşi mămuca ţi-a tot spus că eşti ca Făt-Frumos! Lumea e plină de copii deziluzionaţi şi oameni maturi care încă nu acceptă adevărul. Cum ar fi s-o ţin eu langa că Moşul există? (Ar fi drăguţ, actually.)

Şi cum e mai frumos, de fapt? Să facem cum am spus mai sus, sperând că o să creştem echilibraţi psihic şi liniştiţi sau să ne-o luăm în freză etapă după etapă? Că cică aşa înveţi pe bune, când te dai tu cu capul de tocul uşii. Ce seacă ar fi fost viaţa mea fără Miturile pe care sunt şi un pic mândră că le-am spulberat! Atât de seacă încât uneori mă apucă melancolia şi mi-ar plăcea să mai simt ce simţeam acum 15 ani.

Recunosc, mai e un mituleţ, nu răhăţel mic şi negru de Mit la care încă mai ţin. Atenţie la formulare, încă mai ţin la el, mai cred în el doar vreo 97,6% din timp. Poate mi se trage de la prea mult Disney, de la sistemul personal de valori, de la faptul că renunţ greu la adolescenţă. Sau poate chiar merită, da' nu vreau să zic vorbe mari : D Până acum l-am testat, l-am retestat, l-am băgat în a mă-sii şi l-am scos din nou pe masă. Eu cred în iubire. Sună a jurnal de puştoaică, dar asta este. Mitul constă, pentru mine, într-un sentiment puternic, foarte puternic, ce mă motivează, mă ajută, mă răsplăteşte, mă place de el. Când nu funcţionează ăsta, restul lucrurilor pentru mine nu mai au valoare, că tot vorbeam despre... Deci rentează. SE merită, ca să zic aşea. Nu e cu stări de leşin şi febră, dar e cu speranţă şi linişte. Ca să mai fac şi altceva cu viaţa mea. Mit confirmat.

PS: La mulţi ani la gagici!

Kiki is back. The beginnings.

2011-03-01T00:30:00.000+02:00

Ca să nu se facă anul fără să mai postez şi eu ceva, vă anunţ că m-am întors. Sper. :) De fapt, sper să rămân. De când cu Feisbucul ăsta, blogurile au devenit uşor neinteresante sau mai greu de digerat. Partea bună la bloguri e că rămâne, domnule, arhiva! Nu o zi-două, nu efemer și în trecere.

Ca în Star Wars partea a zecea, m-am întors să mă contraatac. II. Normal că nu am un plan bine pus la punct, nici nu am vrut asta de la blogul meu pestriț, dar sper măcar să nu mai fac pauze de 11 luni : P, că nu-i frumos.

De când n-am mai scris, s-au întâmplat atât de multeee... da' atââât de multeee... poate se-adună la un moment dat spre ceva bun.

Hai noroc la citit, cititorule (şi asta nu e o metaforă, cred că atâţia oameni mai intră pe blogul mieu.)

Reflectăm, reflectăm

2010-04-14T05:34:00.004+03:00

Sunt înaltă, dar nu foarte înaltă. Am părul creţ, dar nu exagerat. Sunt inteligentă, dar nu dau pe-afară. Am simţul umorului, da' nu prea... Mereu am zis că am nasul mare. Se pare că nici măcar el nu e atât de mare încât să ies prea mult în evidenţă.

Ce e cu adevărat exagerat la mine: port 41 la picior! (Not nice when shopping for girly shoes and nothing fits!!) şi felul meu de a evita "acţiunea". La un moment dat am decis să nu mai încerc diverse lucruri, pentru că fie bănuiam cum se vor termina, deci nu prezentau interes de fapt, fie nu voiam să se audă prin târg că EU am eşuat lamentabil la "ceva".

Acest "ceva" mă termină, pentru că înseamnă tot, de la succesul profesional până la şuviţa de păr care atârnă neglijent-voit pe lângă coc. Şi în ultimii 2 ani am început să mă conving că nu mai trebuie să acţionez, ca să nu aibă nimeni de ce mă judeca. Şoc! Şi când alegi să nu faci nimic, tot ai ales. Şi totul se scrie acolo, în CV-ul imaginar de pe frunţile tuturor. Şi toată lumea ştie ce ai ales tu. Şi parcă era mai bine să încerci ceva, chiar dacă ai fi eşuat. Barem auzeai vobele: "Măcar a încercat!" Doare mai tare să-ţi fie ruşine să te uiţi în ochii celor dragi decât să ştii că ai făcut tot posibilul şi poate n-a ieşit...

Cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus vreodată cineva a fost: "Tu poţi să faci ORICE. Dacă VREI cu adevărat." Da, pare un clişeu dintr-un film. Dar mai e şi o completare: "Pentru că îţi canalizezi toată energia şi toate resursele ca să faci exact treaba aia! Şi ştii şi cum!" Şi, cum stăteam eu pe covor uitându-mă în gol, m-au izbit vorbele astea. Pentru că mi-am dat seama că aşa funcţionez. Am VRUT să iau pauza asta lungă (pe care o voi regreta când o să am 60 de ani, spunându-mi ce proastă am fost că mi-am pierdut anii tinereţii) şi am VRUT să ajung aşa. Cred că niciodată n-o să înţeleg de ce am vrut eu neapărat treaba asta. Faptul fiind consumat (căci, da, anii ăştia chiar au trecut!!!) nu-mi mai rămâne decât să învăţ ceva din treaba asta şi să merg mai departe. Micile mele fixaţii (sufăr puţin de OCD, în sensul în care mă fixez o perioadă pe o activitate şi o practic până iese untul din ea, până am realizat tot ce se putea realiza cu ea...), ele o să mă ajute să îmi pun viaţa la punct de aici înainte. E cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus cineva pentru că înseamnă un vot de încredere pe care nu l-am primit de foarte mult timp sau niciodată, pentru că cineva crede despre mine că pot să fiu tot ce visăm când suntem mici. Şi asta doar pentru că VREAU! Nu e frumos? Dacă vreau să devin prinţesă, pot să ajung prinţesă! Dacă vreau s-o ard legumă pe Facebook şi să-mi pun toată viaţa pe "hold", pot! Şi, da, am putut! :) Şi mai înseamnă că nu sunt oricine, aşa cum spun despre mine înălţimea mea, sau nasul sau IQ-ul. Poate ce spun eu aici pare stupid sau pueril. Bineînţeles că e mult mai complicat de-atât, bineînţeles că mai sunt şi factori din afară care forţează deciziile noastre. Dar, de regulă, avem mai multe opţiuni decât se pare la prima analiză. Şi oricât am vrea să ne păcălim că viaţa este un fel de "Sophie's Chioce", unde omul rău (factorul extern) te forţează să alegi între una din două opţiuni, nu e aşa. Foarte rar în viaţă ne întâlnim cu astfel de alegeri. De obicei, noi suntem şi omul rău şi cel bun, şi opţiunile sunt mai vaste decât ne imaginăm. Uneori trebuie să luptăm cu toate forţele pentru o reuşită mică... dar, din când în când, e de ajuns doar SĂ VREM cu adevărat să facem ceva.

Chiar somn uşor

2010-04-14T05:27:00.002+03:00

Am citit în seara asta că nu visăm decât ceea ce cunoaştem. Adică nu există posibilitatea să aflăm ceva nou visând. Ceva ce nu am mai ştiut până în momentul acela. Hmmm... Nu m-am gândit niciodată la treaba asta. E logic să fie aşa, pentru că operăm cu informaţiile pe care le asimilăm, dar e păcat. Ar fi fost frumos să mă trezesc mai deşteaptă. Pot doar să mă trezesc mai împăcată că am pus câte ceva în sertăraşul potrivit.

stop!!

2010-02-11T03:10:00.004+02:00

Văd mereu oameni în filme care spun: "Stop! Până aici! Acum mă voi schimba." Şi ies puţin la o plimbare prin oraş, se gândesc şi de a doua zi sunt altcineva. Mamă, cât îi invidiez! Cred că îmi spun în fiecare zi treaba asta! Nu că-i invidiez... :D Şi niciodată nu sunt în stare s-o fac. Şi scuzele mele sunt: "Da', mă, da' trebuie să fac un duş... să mă spăl pe dinţi... să mă îmbrac... azi e şi mai frig decât ieri... Ce fac, ies aşa de nebună pe drum? Nici n-am treabă pe nicăieri..." Mi se pare foarte amuzant. Se pare că tot viitorul meu depinde de un duş.
Şi încet-încet devii cel care nu este în stare să-şi ia soarta în mâini, cel care nu mai poate lua decizii. Pentru că nu te poţi urni de la fereastră.
Da, mi se pare amuzant până nu mi se mai pare chiar aşa... :) N-am făcut niciodată "plimbarea" aia. Mereu am luat deciziile în pripă, pentru că m-am gândit că nu plimbarea e importantă, ci decizia. Dar am ajuns într-un punct în care nu mai am inspiraţie, aşa că poate şi contextul contează la ceva.

stop... până aici... acum mă voi schimba

Valoarea lui, valoarea lui

2010-01-25T08:19:00.003+02:00

Azi mă gândeam la un lucru: avem diverse nevoi, pe care le satisfacem în mod diferit. De-asta pentru unu' e mai important să fie cu familia acasă de sărbători decât pentru altul, de-asta unul vrea un mobil nou la fiecare două luni şi altul vrea doar să stea cu o carte bună în poală... În fine. Ideea mea pleacă de la CUM obţii un lucru.

Toată lumea spune că lucrurile obţinute uşor nu au valoare. Pentru că nu ai LUPTAT, pentru că nu te-a chinuit obţinerea obiectului /relaţiei/jobului etc. Dacă l-ai primit moca, te doare în fund, practic, şi îţi baţi joc mai uşor de el. Da' când te chinui 10 ani să avansezi în postul dorit, când plângi cu sughiţuri pentru că Gigel nu te vrea... parcă are valoare mai mare. Ai şi scop în viaţă, ai de toate! Şi când îl primeşti, îl preţuieşti de-i sar ochii din cap!!!!

Da' poate îl preţuieşti cam prea mult. Şi-ţi pui toate speranţele într-un singur lucru. Ce faci dacă-l pierzi? Desigur că doare infinit mai tare, poate atât de tare încât de doboară de tot.

Când văd astfel de îndârjire mă sperii. Pentru că nu vreau să îmi canalizez întreaga fiinţă spre un lucru, din mai multe motive. Unul din ele ar fi disperarea cu care ajungi să-ţi aperi "lucrul". Câte lucruri rele nu s-au întâmplat din cauza îndârjirii prosteşti? Unul din cele mai evidente ar fi Evul Mediu pentru mine, dar am făcut un salt prea mare în raţionamentul meu logic. Dar mi se pare un exemplu bun. Altele mici, vreţi?! Biiine, gelozie stupidă, refuzul de a arunca vechituri doar pentru că au costat mult acu' 50 de ani, "ambiţioşii de birou" care calcă pe cadavre ca să ajungă bine... mai am câteva, dar aţi înţeles.

Pe de altă parte, ştiu sigur că lucrurile primite gratis au valoare mai mică. Din punctul ăsta de vedere, doar! Nu pot aprecia câtă muncă se depune ca să-ţi iei o maşină, eu am primit-o de la ai mei! Şi nu mi s-a părut aşa mare chestie când am primit Tico-ul verde şi drăgălaş. Era normal! Aveam vârsta, aveam nevoie... Abia după o vreme am înţeles de fapt, cum e. Nu e "normal"! Şi am iubit mai mult maşina aia.

Da, e cu dus şi-ntors. Dar aş vrea tare mult să fie un echiibru permanent în minţile noastre: vreau să ştiu ce înseamnă să cumperi o maşină, dar fără să devin obsedată de treaba asta.

De ce e un obiect valoros? El e valoros ori în sine, ori pentru că îţi pasă, pentru că tu investeşti în el. Aşa că poate e mai bine să ştii exact DE CE e valoros un obiect. Asta ca să investeşti exact ce, cât, de ce trebuie. Dar pentru asta trebuie să minimalizezi puţin situaţia, şi oamenilor nu le prea place să facă asta, nu-i aşa? Sper să găsim toţi justa măsură, poate am fi cu toţii puţin mai buni. (şi se auzeau viorile în fundal... :D)

De la... mine adunate

2010-01-25T07:27:00.004+02:00

Întotdeauna spun că nu-mi place să-i citez pe alţii. (bine, mai spun şi că nu-mi place să mă repet, dar se pare că tot repet afirmaţiile astea două la infinit! :) aşşaa...)

Da, e adevărat, nu-mi place să-i citez pe alţii când vorbesc. De asta nici nu mă sinchisesc să reţin vreun citat celebru, doar dacă e cu adevărat bun!! Nu pot să spun de ce fac treaba asta, poate am un ego atât de mare încât nu acceptă idei spuse de alţii. Vrea să fie întru totul original! Şi îmi e de ajutor mentalitatea mea obtuză, pentru că mă forţează să gândesc de una singură. Dar nu mai e aşa de bine când am vreo nelămurire. Atunci îmi e foarte greu să iau de bun ce aud sau citesc. (desigur, eu vorbesc aici de lucruri mărunte, cum ar fi: praful se şterge mai bine cu aia decât cu aia ş. a. m.d. Ar fi drăguţ să nu iau de bun faptul că Pământul e rotund!! :D ) Şi iarăşi, nu e bine când "îmi" aud părerile prin diverse părţi!! Am impresia că am fost furată intelectual!! Dar nu, era doar un alt om care a ajuns la aceeaşi concluzie, poate în acelaşi timp cu mine! De obicei nu îmi împart ideile revelatoare atât de des (exact, pentru că nu-mi place să mă repet! :D) şi de aceea creez o barieră în comunicarea cu ceilalţi.

De câţiva ani încoace am înţeles că nu-i nicio problemă dacă mă repet. Nu pot aduna toţi cunoscuţii într-o sală de bal şi să le spun: "Iată, oameni buni, IDEILE mele, CONCLUZIILE mele! Umblaţi fericiţi şi ţineţi-le minte, pentru că e prima şi ultima oară când le veţi auzi!" Deşi unele chiar sunt demne de admiraţie! Nu. Nu merge aşa. Deci am început să mai las de la mine, ba chiar am auzit-o şi p-asta: "Da, ştiam. Mi-ai mai spus!" Eeee... Progres, domnule. Asta este!

Şi, cine ştie, poate repetarea ideilor, părerilor, gesturilor duce la... comunicare mai bună. Nu-i aşa? Hai să repetăm orice auzim şi ni se pare că merită! Acuma mă duc să citesc dintr-o carte cu maxime şi cugetări. Poate se lipeşte vreun citat celebru şi de mine!

Un... NOU început

2010-01-05T04:18:00.003+02:00

Uau. N-am mai scris nimic din iulie... O perioadă proastă cam lungă. Şi una peste alta, bloguşorul meu a făcut un an de existenţă. L-am început anul trecut pentru că simţeam nevoia să spun ceva, să mă eliberez de gânduri multe. Şi, la un moment dat, s-a rupt filmul... extrem de violent. E foarte ciudat şi mai e ciudat felul în care mă raportez acum la tot ce mă înconjoară. Nu-i nimic, totuşi... Deşi cei mai mulţi dintre noi nu prea suportă bine schimbarea, după o vreme ajungi să te obişnuieşti şi cu lucrurile noi. Ne adaptăm ca o mâţă căreia i s-a schimbat domiciliul. La început e panică, după aia curiozitate şi abia mai încolo vine şi confortul.

Ar fi indicat să păstrăm ceva din "domiciliul" vechi până ne acomodăm, dar de multe ori în viaţă nu ai de ales, nu-i aşa? Şi încet-încet îţi laşi "urina" pe mobila nouă şi zici: "Da, dom'le, de acum e a mea!"

La mulţi ani! şi la mai mare!

2009-07-11T12:06:00.002+03:00

După cum spunea un filosof celebru... "If you don't got nuthin' nice to say then don't say nuthin'!" Aşa că nu am mai zis nimic... Dar am ce arăta, după cum urmează în posturile... care urmează :)

Non sens

2009-06-12T04:31:00.001+03:00

Tuturor ne e frică de moarte. Chiar şi celor mai îndrăzneţi şi palavragii dintre noi, care se laudă cu încercările lor de a sfida moartea. De atâtea ori m-am gândit cum ar fi dacă aş muri. Dacă de mâine nu aş mai fi... cum vor reacţiona părinţii mei, cum va fi de îngrozită toată lumea. Cum va fi el de încremenit. Mereu, în imaginaţia mea, am şansa extraordinară de a participa la înmormântarea mea. Şi-i văd pe toţi cum acoperă oglinzile, cum cumpără farfurii din Obor şi alte lucruşoare, cum se lovesc prin casă unii de alţii, încercând să pară cât mai preocupaţi de pregătirile pentru ziua cea urâtă. Cum sunt toţi extrem de politicoşi şi atenţi parcă să nu trezească pe cineva care doarme cu zgomotul lor. Şi mai fumează o ţigară afară, pigulindu-şi câte o scamă de pe bluza neagră. Şi fiecare îşi găseşte câte o treabă de făcut, desigur, extrem de importantă. Sunt convinsă că nu ar ţine nimeni cont de faptul că eu nu aş vrea să-mi care nimeni găleţi cu apă, sau să împartă 100, 5 prosoape şi alte asemenea. Dar le-ar face oricum, pentru că aşa îţi arăţi respectul şi implicarea... Sunt lucruri pe care le faci pentru decedat ca să dai importanţă trecerii lui în nefiinţă. Şi, oricum, trebuşoarele astea mici, multe şi fără sens te ţin amorţit până în ziua înmormântării. Când vine preotul şi începe slujba, atunci toată lumea ştie că se poate elibera şi suferi. Nu mai e nimic de făcut. Trebuie doar să-l mai conduci pe un drum şi gata... S-a terminat. De obicei, eu nu apar în tabloul ăsta. Este o masă pe care ar trebui să stau, dar mereu văd masa aia ca pe un spaţiu negru. De fapt, nu negru, ci inexistent. Un fel de gaură neagră. Locul în care ar trebui să stau eu. Se pare că, fără să vreau, mă preocupă mai mult să văd ce fac ei fără mine. Ce poveşti cu mine se spun, cine vine şi ce face fiecare. E un gând din alea perverse care îţi mai trec prin cap şi-l scuturi ca să plece, dar te incită prea mult şi îl dezvolţi, până la urmă. Nu mă înţelegeţi greşit, nu vreau să fac pe nimeni să sufere. Dimpotrivă. Nu îmi imaginez lucrurile astea doar pentru că aş vrea să-i văd pe toţi îndureraţi. Şi, din nou, nu mă înţelegeţi greşit, nu mi se pare ceva atrăgător în toată povestea asta, dar ştiţi cu toţii că ne imaginăm situaţia asta, măcar o dată în viaţă. (Dacă nu, atunci aş vrea numărul unui psiholog, vă rog...)

Cum se face că iubesc viaţa mai mult decât pot chiar realiza, câteodată, cu tot ce are ea şi totuşi mi-e atât de lehamite de ea uneori? Nu pot să înţeleg. Aşa cum nu pot să înţeleg ce-mi lipseşte. Ce-mi trebuie să fiu fericită? Când fac o simplă enumerare, văd că am tot ce vreau, chiar dacă unele lucruri sunt doar cu titlul "potenţial". Poate că acest potenţial mă sperie şi mă împietreşte. Când e prea mult "potenţial", de unde începi? În fine... îţi spui că trebuie să începi... de undeva şi cândva. De obicei, este aleasă ziua de luni sau 1 a lunii, iar lucrul de început se referă de obicei la condiţia fizică sau la o relaţie încâlcită. Dar se poate ca micile ţeluri pe care ni le propunem să ne îndepărteze de cele mai mari?

P.S.: Ştiu că postarea asta n-are nici cap, nici coadă... aşa mi-a venit, pur şi simplu. Pentru mine are sens.

La ataac!!

2009-06-06T17:04:00.003+03:00

Nu, nu e Bubu, ci o sosie în miniatură. Am şi dovezi:

Limba noastră-i o comoară

2009-06-04T15:35:00.005+03:00

Nu mi-am dat seama cât de grea e limba română până acum câteva luni. Nasol e că e grea şi pentru vorbitorii nativi, nu doar pentru cei care o învaţă ca pe a doua limbă. Am ajuns deja să-mi pun următoarele întrebări: "Oare nu mai ştiu eu a vorbi corect? S-or fi schimbat şi regulile astea? Mă aflu într-un univers paralel, în care se folosesc exact pe dos regulile învăţate de mine?" şi tot aşa. De ce sunt atât de bulversată?!? Pentru că au început să apară din ce în ce mai des greşeli de neiertat, de neimaginat, de neconceput... La televizor, pe banda de jos a ecranului circulă ştiri şi exprimări dubioase, ori reporterii nu mai ştiu cum se conjugă nu ştiu ce verb, se pune virgulă între subiect şi predicat, se despart cuvinte care niciodată nu ar vrea să trăiască dezbinate şi aşa mai departe. Poate când vorbeşti eşti emoţionat, te precipiţi şi iese porumbelu'...dar nu când pui un afiş pe un bloc sau redactezi un text la un post tv sau dai un anunţ. Pe internet, barem, nu mai există limită la astfel de nenorociri, pentru că, nu-i aşa, oricine poa' să scrie acum pe unde are chef...

Cea mai mare problemă a românilor este, totuşi, plasarea cratimei. Cred că-i trec sudori reci pe cei care nu sunt siguri unde naiba ar trebui să fie cratima aia. E şi al dracului de greu!!! mama ei de cratimă! Am văzut într-un mare magazin un panou: "V-ă mai aşteptăm!". Am citit de curând într-o carte: "aducân-du-şi aminte"... mai zic? "sar putea"; "dute în pizda măti"; "mie greu"... unii parcă ştiu ei că ceva nu e în regulă şi pun cratima, dar unde nu trebuie: "ia-r trebui"... of, of, of.

Ca să nu mai pomenesc de celebrele: "am decât două ouă", deasemenea, mi-ar place, dar totuşi etc. Mă mai roade când văd verbul a vroi (eu vroiam etc): acest verb nu există!!! Ori zici: eu vream, ori eu voiam.

Am mai observat (nu: "mai am observat") o altă băşină de atitudine, scuzaţi-mi exprimarea, care mi se pare mai gravă decât simpla necunoaştere: folosirea greşită a unor cuvinte sau reguli doar ca să "protestezi" la schimbarea lor. Mă refer, desigur, la scrierea cu Â în loc de Î. Aşa o fi: e o regulă tâmpită, inutilă şi nu ne îmbunătăţeşte viaţa cu nimic... da' dacă există, dacă aşa s-a hotărât... Nu ştiu cum să zic... dacă vrei să fie protest, după ce ai scris ce-ai avut de scris, pune şi tu acolo jos, undeva, o notă, un P.S., o explicaţie care să sune cam aşa: "Nu sunt un bou care nu ştie să scrie, ci un justiţiar al limbii române. Da, am scris intenţionat cu Î, pentru că nu-mi convine regula vostră de doi lei!!!" Că altfel nici nu are valoare micul tău protest. Eşti doar un bou care nu ştie să scrie.

Într-o postare viitoare o să am şi nişte poze, am văzut panouri şi anunţuri excelente cu greşeli. Astăzi am doar un link (use it when in doubt): http://dexonline.ro/corect.php (Dacă aveţi poze cu astfel de minuni, puteţi să mi le trimiteţi ca să le postez frumuşel acilişea pi blog - cristinagavrus@yahoo.com. Desigur, voi menţiona sursa.)

Subiectul tabu

2009-05-03T05:43:00.003+03:00

Am găsit acest filmuleţ când tocmai începusem să mă întreb dacă sunt singura atee din lume (sau, mă rog, din Bucureşti)... şi l-am postat aici pentru că oricum aş fi scris aceleaşi lucruri pe care le spune domnul de mai jos. Poate formularea ar fi fost mai plină de patos, dar e englez, aşa că e de înţeles :)

Hmmm...

2009-05-02T19:14:00.003+03:00

Am dat astăzi peste un blog extrem de ciudat. De fapt, este o persoană care are trei bloguri aproximativ identice în acelaşi timp. Ce mi se pare interesant este că e o doamnă pensionară care scrie destul de altfel (pentru un pensionar român :)). Vă dau linkul profilului, că aveţi trei opţiuni de blog ;). Mi s-a părut fascinant întotdeauna să văd cum gândesc cei mai în vârstă, cum văd ei trecerea anilor, dar atunci când vorbeşti cu bunica sau bunicul vor să apeleze la o latură mai înţeleaptă şi şlefuită a discursului... Iată, am găsit gânduri expuse în blogosferă de către cineva care a trecut de multă vreme peste problemele... noastre :D. Desigur, o să avem şi noi mai încolo această experienţă, dar... enjoy!

http://www.blogger.com/profile/03738220687348824174

untitled

2009-05-02T04:26:00.006+03:00

uneori mă îndepărtez atât de mult de ce gândesc de fapt. nu mai las nimic să-mi bucure ochii şi mintea. e mai uşor să fie totul cotidian. îmi e din ce în ce mai greu să găsesc pacea interioară pe care mi-o dau lucurile cu adevărat frumoase. de fapt, a ajuns normal să o luăm în uşor. pentru că... nu mai ştiu de ce. poate ne sufocăm cu atâtea informaţii gratuite şi nu mai ştim care erau cele importante, de reţinut cu adevărat. care erau?

La Mulţi Ani nouă!

2009-04-30T02:25:00.002+03:00

Vorba vine," La Mulţi Ani", că astăzi facem 6 ani şi 3 luni...

Şuting

2009-04-27T19:23:00.005+03:00

Cu fabulosul meu nou aparat Canon primit de ziua mia (hehehe) am realizat un şuting semiprofesionist cu modelul meu preferat. Ia să vedem, ghiciţi personajul?? (Şi tema a fost: "regizorul plicti")

Vieermelee

2009-04-25T05:20:00.006+03:00

Nesiguranţă

2009-04-22T11:35:00.005+03:00

Lucrurile mici

2009-04-13T17:10:00.005+03:00

Abia s-a lăsat liniştea. Miroase a arcuş încins de vioară şi a carte nouă. Prin oblonul întredeschis o rază tulbure de soare aduce praf şi adiere de primăvară combinată cu apăsarea oraşului. Nu poate pătrunde până în colţul mansardei. Mereu umed. Rânced. Fumul de ţigară ajunge în dreptul razei şi se zvârcoleşte formând cerculeţe şi încreţituri până când ea suflă mai tare şi dispar toate printre particulele de praf. Strălucesc. Se ridică şi părul ei deranjează microcosmosul format lângă oblon. Fâşâitul mâinilor provoacă o adevărată revoluţie prin toată materia înghesuită în cameră. Raza de soare se întâlneşte cu ochii ei. Îi săgetează privirea şi îi decolorează linia exterioară a irisurilor. Verde. Mâna se ridică automat să apere faţa, apoi e lăsată să cadă pe lângă corp. Colţurile buzelor se ridică. Mâna se plimbă prin lumină până ajunge în dreptul ferestrei. Se ridică din nou, de data asta pentru a lăsa mai multă lumină să intre. Trage de mânerul ruginit al ferestrei. Cade scrum pe podea. Se rostogoleşte până la semnul de carte, proptindu-se de el. Gălăgie. Un roi de zgomote pătrunde în cameră şi se loveşte de pereţii scorojiţi. Paginile se flutură în cotor. Nu pot uni doar ele coperţile tari. Părul de pe mâini se ridică şi pielea se contractă. Microcosmosul prinde o viaţă proprie şi nu se poate hotărî dacă să iasă sau nu pe fereastră. O coardă a viorii este ciupită de rafala puternică abia iscată. Pupilele se micşorează brusc şi şira spinării împietreşte o secundă. Se întoarce spre vioară. Apoi spre uşă. Inima bate mai tare o vreme, apoi revine treptat la tic-tacul obişnuit. Colţurile buzelor de ridică. Raza de căldură s-a retras deja în spatele unei perdele gri de nori. Îşi ridică privirea spre cer. O picătură grea de apă o loveşte pe gene. Atârnă acolo, vrând să se elibereze. Strânge pleoapele şi un deget risipeşte picătura rece pe faţă. În timp ce merge spre scrumieră, particulele de praf stârnite prin mansardă se vântură, acum nevăzute. Umplu spaţiul singuratic. Striveşte cu putere ţigara. O singură dâră subţire de fum se mai învârte într-un dans cu aerul şi se stinge şi ea. Degetul mare de la picior împinge una dintre coperţi peste pagini, ascunzându-le. Mânerul ruginit al ferestrei scârţâie pentru a doua oară. Mai multe şi mai multe picături mari, grele şi reci se lovesc de geam, bătând să intre. Cuprind şi acoperişul de tablă, tropăind şi căzând neputincioase prin jgheab. Îşi freacă palmele şi se cuprinde de umeri. Microcosmosul se lipeşte uşor de podea. Nu se mai aude decât forfota ploii şi ecoul îndepărtat al unui tunet de primăvară. Colţurile buzelor se ridică.

Comuniunea cu natura

2009-04-10T03:11:00.005+03:00

În spiritul ultimei mele postări, m-am hotărât să mai merg şi pe jos, deşi nu mi-e uşor deloc, având în vedere că fumez mai mult decât pot plămânii mei suporta... Daaa, şi una dintre opriri a fost Cişmigiul, unde am regăsit arţarii giganţi care îmi plac atât de mult (după cum se poate observa mai jos). Pe fundal ar trebui să se audă melodia Earthsong a regretatului Michael Jackson. (Abia când am ajuns acasă am observat că nu am prea fotografiat nimic altceva... cand esti amator... atâta am putut şi io...)

Bucureştiul meu drag

2009-03-14T04:24:00.004+02:00

Ştiu, ştiu... nu este tocmai cel mai frumos, curat, ori măcar bine-gândit oraş din lume... Are multe lipsuri. Dar este casa mea, este oraşul meu şi chiar dacă e mai frumos în altă parte, când stau plecată mult timp din Bucureşti, mă apucă dorul de casă. Îmi pare rău că nu l-am luat la picior atât cât ar fi trebuit. Uneori ajung prin părţi ale oraşului de care nici nu ştiam că există. Cât am fost mai mică am stat mai mult în cartierul meu (Berceni, word!), după aceea m-am suit în maşină şi nu m-am mai dat jos... Îmi pare rău că nu am multe locuri speciale în oraş, locuri în care să fi făcut ceva şi să-mi aduc aminte de câte ori trec pe-acolo de vremurile frumoase. Dar nu e timpul pierdut. Şi alea câteva, 10-11, acolo, tot înseamnă ceva. Cişmigiul (linişte şi frumuseţe), zona Budapesta (barurile şi părculeţele... în care puteam fi găsiţi când chiuleam), Drumul Taberei (aveam nişte prieteni pe-acolo când eram mai mică şi mergeam cu tramvaiul 8 sau 12 pââână acolo), parcul Tineretului (pe "Cocioc" - lacul, Sala Polivalentă, dealul de pe Văcăreşti, pe care ne aruncam cu săniile şi celofanele), curtea lui Arghezi de pe Str. Mărţişor, de unde furam cireşe şi eram fugăriţi de paznici... Eeeei... ce vremuri... acum nu prea mai am locuri preferate, din păcate. Am cam pierdut legătura cu oraşul meu. Când mă mai apucă nebuneala, în schimb, îmi place să ies noaptea cu maşina. Până în Băneasa, până în Militari, până la Piaţa Presei Libere, pe urmă în jos pe Calea Victoriei... îmi place să mă postez în faţa Casei Poporului, în rondul imens, şi să stau, pur şi simplu. Îmi place că descopăr tot felul de scurtături când mă plimb pe străduţe, dar ziua sau când mă grăbesc nu mai sunt în stare să le găsesc şi mă pierd. Dacă nu le iau la picior... de-asta! Da' vine vremea când o să fac treaba asta şi o să-mi ştiu oraşul ca-n palmă.

Îmi place că fiecare om reţine un loc după anumite repere: barul cutare, magazinul nu-ştiu-care, blocul nu-ştiu-cum, biserica cu nu-ştiu-ce hram... Puţini ştiu, în schimb, nume de străzi. Sau le ştiu pe alea vechi: fostu' 1 Mai, şi nu te ajută cu absolut nimic aceste informaţii. Şi când întrebi "şi cum ajung acolo", începe o întreagă prelegere: "Faci stânga pe Kogălniceanu, acolo, la benzinăria Petrom, da' vezi că aia e pe dreapta. Da' tu faci stânga! Şi o iei pe cheiu' gârlii" (asta fiind Splaiul Independenţei, aţi ghicit) "şi o iei în faţă, adică traversezi cheiu'! Ai 'ţeles? Şi mergi, mergi, mergi... Ei, şi când ajungi la fostu' magazin non-stop de e acuma bancă, faci iar stânga, dreapta la prima şi ai ajuns!" Eu nici nu ascult astfel de indicaţii, de obicei. Care, desigur, se dau la telefon, când trebuie să iei pe cineva sau te duci la o petrecere. Tot spun: "Nume de stradă! Dă-mi un nume de stradă şi un număr şi gata!", pentru că am o hartă care chiar mă ajută şi pentru că nu cunosc fostul non-stop sau mai ştiu eu ce o fi... Daaar... "Nu-nu-nu, ce stradă, că nici nu ştiu, ascultă aicea la mine că-ţi zic la fix!"... Ştim cu toţii cum e...

Când vine vremea frumoasă mă apuc de expediţii perpedes... în marele oraş. Abia aştept. Poate mai dau de locuri magice de care să-mi aduc aminte peste 30 de ani...

Guilty pleasures.......

2009-03-07T14:37:00.004+02:00

Am văzut din reacţiile voastre că "războiul sexelor" nu e un subiect interesant. Păcat, pentru că eu o să mai scriu şi celelalte episoade şi chiar mi-ar fi plăcut să ştiu că am cui să vorbesc. O să-mi spun mie, ca să nu uit. :) Acestea fiind zise, azi propun un alt subiect care ar cere reacţie, dar şi dacă doar vă veţi gândi la ceva va fi suficient.

Radio Guerilla a propus acum câteva luni ca anumite vedete să-şi dezvăluie plăcerile vinovate în materie de muzică. E foarte tare să auzi cum nu ştiu ce personalitate are o slăbiciune pentru o melodie penală, pe care nu şi-o poate scoate din cap. Mi s-a părut excelentă ideea (de-asta am şi furat-o, sper că nu au drepturi de autor :D). Fiecare persoană are nişte... gusturi mai puţin normale sau de care ar trebui să-i fie ruşine.

Eu...

- mă uit la Poveştiri de noapte, recunosc... E o emisiune atât de stupidă şi insipidă, dar nu mă pot opri...

- îmi place să-mi asortez şosetele cu un alt element din vestimentaţie, deşi nu prea există vreo legătură aparentă (dar eu ştiu că există)

- la muzică nu mă întrece nimeni: am fost fană isterică Backstreet Boys - bine, asta în trecutul glorios, melodia Destination Unknown mă făcea să fredonez în prostie (pam-pam/pam-pam/pa-ra-ra-pam-pam..), ooof, ce ar mai fi?!?, mai am câteva melodii disco (care mi se par excelente), ca: She Works Hard For the Money, Funkytown, Le Freak (!!) etc etc... ar putea să iasă o listă lungă, mă opresc aici... :D de fapt, încă una... mă bântuie melodia asta. Nu ştiu ce are, dar nu pot să nu o ascult uneori: You Spin Me Round (Like A Record), de la Dead Or Alive. Vă rog, nu o rataţi:

http://www.youtube.com/watch?v=mCiVXigrjjQ&feature=related îmi place şi versiunea mai nouă, dar desigur la fel de... penală: http://www.youtube.com/watch?v=gPvjX7ddZeA

- îmi "plac" bărbaţii în uniformă. Şi genul acela de "bărbat-porc". Nici eu nu înţeleg în ce măsură şi de ce... pentru că de fapt nu îmi plac, dar... e mai complicat. (când eram mai tânără mă atrăgeau "băieţii răi"). Cred că ţine de nişte probleme a la Freud...

- îmi place să vorbesc singură (sau a devenit mai grav şi nu-mi dau eu seama :)). În maşină îmi pun hands-free-ul, dar când uit să fac asta e jenant la semafor...

Nu mai pot scrie mai departe. Deja îmi vine să mă ascund de ruşine. Cred că o să şterg postul ăsta, e prea de tot!

PS: V-aş fi recunoscătoare dacă v-aţi exprima şi voi. Mi-aţi mai înveseli spiritul ;)

Suntem egali?!? Episodul 1: Dragostea

2009-03-06T19:48:00.000+02:00

E bărbaţii porci? E femeile proastă? Câteodată mi se confirmă ambele. Dar dacă nu se întâmplă întotdeauna aşa, înseamnă că depinde de caz. Deşi nu sunt feministă şi nici nu prea respect această "mişcare" (mi se pare că mai mult îşi recunosc slăbiciunile cu ea, în ziua de azi), uneori mi se pare că femeile nu sunt tratate corect. Mi se mai pare că nici nu prea vor ele să fie tratate corect: adică, sunt femeie, nu pot căra sacoşe/ vorbeşte tu, dragă, cu instalatorul, că eşti bărbat!... astea sunt urâte, meschine. Şi după aia vrei să fii egală! Păi fii, dragă, cu totul! Nu trebuie el să plătească cina de fiecare dată, aşa cum nici nu trebuie ca tu să dai cu mopul de fiecare dată! E corect să spunem că un bărbat are din principiu mai multă forţă fizică, dar fetilor... mai puneţi şi voi osu' la treabă! Şi e corect să spunem că o femeie e mai sensibiloasă prin natura ei, dar bărbaţii nu trebuie să se poarte ca nişte Neanderthali!

De unde o fi început toată sfada asta dintre noi? Că parcă acum mii de ani eram organizaţi în matriarhate şi patriarhate în egală măsură. Probabil că undeva s-a înţeles ceva greşit. Când şi-au împărţit ei pe vremuri responsabilităţile or fi văzut că era bine să stea muierile acasă cu plozii, ca să-i alăpteze and shit, şi bărbatu' să vâneze sau să are. Dar nu credeţi că am mai crescut un pic, de-atunci? Mă rog, se pare că nu, din moment ce femeia încă mai e proprietatea bărbatului în unele ţări, din moment ce avem şi noi voie să votăm doar de câteva decenii (din 1918, mai exact...) şi altele mai triste... Mă bucur de faptul că toată lumea lucrează la rezolvarea "conflictului", dar se fac paşi atât de mici şi de penibili... cât o să mai dureze?

E greu de luptat cu stereotipiile. Cu preconcepţiile. Cu lipsa de interes şi indolenţa, uneori. S-o luăm uşurel: eu sunt femeie. O femeie româncă. Am trăit într-o familie în care nici nu se discutau aceste probleme de inegalitate. De ce? Pentru că nu existau! Găteau ambii bunici, spălau ambii părinţi, bătea un cui cine vedea că s-a desprins, uda florile cine vedea că s-au uscat. Acest mediu probabil m-a influenţat atât de mult încât mă mir să aud că nu e aşa peste tot. Şi ce mă mai mir!!! Nu pot să concep că mai există bărbaţi care vor să aibă o nevastă casnică, pentru care singurul scop în viaţă să fie câtă ciorbă mai face... Mai există fete care visează să se mărite cu un bogătan, ca să nu-şi mai bată ele capul, mititelele. Dacă e o alegere personală, ca stilul hainelor sau culoarea părului, e... ok. Să zicem. Dar după aia nu te plânge că nu ai rost, că te simţi de căcat, că nu înţelegi ce cauţi pe lume... că nu eşti egală... că tu ai ales.

Suntem în multe feluri şi credem multe lucruri. Dar am ales să ne organizăm într-o societate care vrea să fie cât mai echidistantă, să promoveze nişte valori care ţin mai mult de evoluţia noastră ca specie decât de nişte legi naturale. Poate un leu n-o să înţeleagă vreodată că ar fi drăguţ să fie monogam, aşa cum nici leoaica n-o să-i ceară vreodată asta :). Dar noi cerem asta unii de la alţii. Pentru că suntem la alt nivel. Sigur, nu toţi vor şi nu toţi pot, dar e ceva la care sperăm... Aşa şi cu egalitatea asta.

Am atâtea de zis pe subiectul ăsta... cred că îl fac serial. (aşa să rămână, atunci, dacă s-a votat...) Şi în episodul de azi aş vrea să vorbesc despre cum iubesc femeile şi cum iubesc bărbaţii. Şi, mai important, cum privim lucrul ăsta. Păi, ce-mi vine prima oară în minte: e "ok" pt. un bărbat să înşele, dar pentru o femeie, nu. Desigur, pentru că fiecare înşală cu alt organ, aşa se zice prin târg. Bărbatul e chiar prost dacă nu are măcar o mică escapadă în toată viaţa lui. Şi ea e chiar curvă dacă are măcar una. Mdaaa... logic până aici, nu? Ca să nu fac ditai polologhia, eu sunt de părere că e penibil din partea oricui să înşele şi e la fel de grav. Pentru că nu poţi să spui că penisul te poate absolvi de responsabilitate!!! Cum adică, dacă vrei doar să faci sex e mai scuzabil decât sex cu sentimente?!? Sunt confuză la explicaţiile acestea, venite din partea sexului "tare" cel mai des. Şi nu înţeleg de ce cred bărbaţii că ei doar fac sex şi femeile doar fac dragoste. E şi invers valabil, asta ca să ştiţi.
Ce-mi mai vine în minte... legat oarecum de ce am spus mai sus... numărul de parteneri sexuali. Un bărbat e lăudat, apreciat, slăvit când se laudă cu cele 101 domnişoare pe care le-a "răpus". Dacă îl vezi că-şi schimbă prietena mai des decât şosetele, este pentru că "nu şi-a găsit aleasa", micuţul. O femeie e pusă la zid, primeşte etichete nu tocmai flatante, i se duce vestea în şapte cartiere când face exact acelaşi lucru. "Nu e la fel, domnule!" De ce dracu', nu pot să înţeleg. Vă rog, cine ştie de ce, să mă contacteze pe adresa redacţiei! Mi-ar plăcea să văd o femeie căreia să nu-i fie ruşine de un trecut "încărcat". Nu pentru că e în regulă să ai 1000 de parteneri sexuali, ci pentru că de obicei o astfel de tipă se condamnă singură la eticheta de curvă. O acceptă şi îi e ruşine, sau se transformă într-o persoană vulgară care îşi etalează scabros cuceririle. Doar pentru că a fost pusă la zid de societate şi acum nu mai are unde să se ascundă. Şi atrage pe lângă ea bărbaţii frustraţi care îi spun "curvă", vor să facă sex cu ea, şi în loc să aprecieze vasta ei experienţă :), află tot cartierul că a fost "terfelită". Ei nu sunt "terfeliţi" niciodată, ei sunt "terfelitorii". Cum ar suna să spună o fată aşa ceva: "Băi, ce l-am luat pe Dudel aseară la o discuţie, l-am aburit un pic şi l-am dus acasă! Ce gigolo* penal e!" *nici măcar nu există echivalent pentru "curvă" la masculin!!! Şi Dudel să aibă a doua zi reputaţia distrusă. Nu se întâmplă asta. Sexul e o armă incredibil de puternică, folosită în feluri josnice de cele mai multe ori.

Şi, revenind la subiectul "dragoste", cred că femeile sunt puţin prost îndrumate de mici: "aşteaptă-l pe Alesul, care o să vină pe calul alb şi-o să te scoată din căcat." Şi de-aia, poate, nu se scot singure din căcat. Poate de-aia au nevoie de Salvatorul din vis. În caz că nu ştiaţi, Salvatorul n-o să gândească în locul vostru şi n-o să dea un sens unei vieţi care vă aparţine. Poate doar metaforic, romantic vorbind. Dar sensul trebuie să-l găseşti la tine în cap. Cred că de aici vine treaba cu această comoditate şi falsă slăbiciune afişate de femei. Prinţul ar trebui să se ocupe de tot: să facă rost de mâncare, casă, maşină, bani etc etc. Şi Prinţesa... se plictiseşte la telenovele şi are chef de cicăleală. Mi se pare de doi lei când spui, ca femeie, că cea mai mare realizare a ta este faptul că te-ai măritat. Asta poate s-o facă oricine, oricând... La bărbaţi e altă problemă: parcă evită să-şi găsească Aleasa. Ori nu sunt în stare să se maturizeze şi să-şi dea seama ce contează la un om (şi anume, nu neapărat mărimea cupelor), ori le e greu să-şi asume nişte responsabilităţi. Şi atunci când părerea prietenilor contează mai mult decât a lui, deja s-a terminat. Mi se pare că bărbaţii sunt mai uşor influenţabili decât femeile...

Nu cred că iubim atât de diferit. Ca sentiment brut. Poate e diferit ceea ce se vede. Şi poate că toate diferenţele dintre sexe se rezumă la modalitatea de a privi un lucru. Poate că o să ajungem la un nivel mai avansat şi vom înţelege că avem toţi aceleaşi porniri, gânduri, nevoi şi că ar trebui să ne punem şi în locul celuilalt. Ha?!?

Tânjind după libertate

2009-03-01T03:16:00.003+02:00

Viaţa la oraş nu-i uşoară...

Sau pur şi simplu statul la fereastră te invită la meditaţie.

Familie mare...

2009-02-27T06:27:00.007+02:00

Pentru cine credea că Bubul e unica mea pacoste, ei bine, mai avem în meniu:

Oscar (stânga) şi Fifi (dreapta). Cei doi apără curtea de rele, aici cocoţaţi pe un morman de zăpadă pentru o mai bună supraveghere. Se vede, desigur, agerimea şi spiritul de echipă. (Şi, desigur, atunci când vin târziu acasă mă latră ameninţător... din spatele curţii. Nu se vede niciunul. Până îşi dau seama că sunt eu, când vin repede să facă pe simpaticii.) Să îi luăm puţin la "puricat", să mă laud şi io cu odraslele...

Fifi a venit la poarta noastră într-o zi, el fiind până atunci câinele nedorit al unui vecin. Bunica mea a văzut ce dornic era să stea cu noi, i-a deschis poarta şi al nostru a rămas :). Are un look sexy-comunitar. Îi place combinaţia alb-negru şi numai asta poartă!! E foarte sensibil, cuminte şi îi place să fie centrul atenţiei (dar fără să cerşească). Îi place să se agite când e o cauză nobilă (vin eu acasă, trece cineva prin faţa gardului, ne fugărim prin curte). În rest, e extrem de tacticos şi superior. E foarte inteligent (nu spun asta doar pt. că e al meu!!), învaţă uşor comenzi (ştie şi să dea noroc!) şi adoră să fie mângâiat şi periat. Are o mare problemă cu fulgerele şi artificiile. Se ascunde în baie şi devine autist până se termină "războiul". Mi se face şi milă de el: se transformă într-un buştean imposibil de mutat, e încordat şi stresat şi nu ai ce să-i faci... Dar e un băiat extrem de afectuos şi blând şi sociabil. E foarte funny când se bucură - tropăie şi-şi crăcănează degetele de la labele din faţă. Ar vrea să sară în braţe dar ştie că nu e voie şi se rezumă la o agitaţie şi o colcăială pe loc, înghesuită.

Al doilea specimen, Oscar, e mai mic la vârstă, dar mai mare la masă corporală şi din această cauză se mai iscă mici scandaluri pe tema "care e câinele Alfa în ogradă"... încă nu s-au hotărât... Oscărel e mai compact, cu o constituţie atletică, de fapt e aproape pătrat, ce să mai... A fost salvat de mine în vara anului 2005. Era în capul străzii mele, într-o cutie, alături de un frăţior mort şi altul care agoniza... Doar pe el l-am putut salva... Fuseseră lăsaţi în cutie pe o căldură de 40 şi ceva de grade, fără apă şi nimic de mâncare. Avea ceva ciudat pe el şi nu l-am atins decât cu mănuşi... Eu am crezut că are o boală rară de piele şi l-am dus la veterinar... Mi-a spus că "bubele" care-i acopereau TOT corpul erau purici!!! Replica doctorului a fost (cu sprânceana ridicată): "Da' o baie ai încercat să-i faci?!?" Şi a mai spus că ar fi murit şi el în maxim o zi... În fine, trecând peste, după o baie am reuşit să-i văd şi culoarea şi după două băi am decis că e safe de manipulat (în viaţa mea nu am mai văzut atâţia purici!!! Care erau atât de nesimţiţi că nici nu mai săreau. Sugeau în nesimţire.). Fifi l-a luat sub aripa sa protectoare (vezi poza de mai sus) şi a rămas şi el cu noi.

Aici ne arată privirea de căprioară... e des folosită de ambii, dar Oscar este aproape dependent de ea... Spre deosebire de Fifi, Oscar e zăpăcit, impulsiv... e mai crud, mai din topor. Refuză să asculte de fiecare dată comenzile ( uneori se preface că îl mănâncă ceva sau pur şi simplu se uită ca viţelul)... are o fire mai rebelă. Îi place să-şi care păturicile prin curte şi să se spânzure pe geam ca să vadă dacă nu cumva mâncăm fără el prin casă. Reacţionează ciudat la anumite persoane (care nu îl prea agreează din acestă cauză), dar e doar un moft, nu prezintă grad de periculozitate. Cred. Hehehe. Nu are decât jumătate de coadă, aşa că dă din fund când se bucură. Şi se bucură des.

Una din activităţile preferate ale lui Fifi, dansul slow. El e mai de modă veche...

Cei doi cocalari creşind biscuiţii lor preferaţi, chiar şi când plouă cu găleata. (observaţi freza lui Fifi...)

Sunt tare mândră de ei, pentru că sunt foarte simpatici (mai puţin când au "meciuri") şi iubitori. Le place un singur tip de biscuiţi: cei maro în formă de os (n-am găsit odată şi le-am dat Petit Beurre... I-au scuipat şi mi-au aruncat priviri reci). Când îi perii sau mângâi se împing unul pe altul cu fundurile şi se simte mândria când celălalt a fost "înlăturat". Le place să mă pupe şi să îi iau în braţe. Să ne alergăm şi să ne luăm la trântă prin grădină. Când ia pâinea dimineaţa, bunica mea le dă câte un colţ - Fifi îl plimbă peste tot cam vreo oră, indecis, iar Oscar se trânteşte sub brad şi-l înfulecă. Să mai spun că îşi ascund oasele şi pe urmă nu mai ţin minte unde sunt?! Că întotdeauna castronul celuilalt are mâncare mai bună?!? Că am gropi în toată curtea? (Fifi mai mult se ocupă cu asta. Oscar în schimb mănâncă flori - îl mai vezi cu laleaua sau bujorul în gură).

Mânca-i-ar mama de crăcănei!!! :D

P.S. [Subiectul "pisici" e puţin tabu. Bubu e singurul privilegiat: trece pe lângă ei (puţin încordat :), ce-i drept) arogant şi cu coada pe sus fără să păţească nimic. Ei ştiu ce pot păţi dacă îl stresează pe Bubu, dar şi el ştie că e de 10 ori mai mic şi că ei sunt doi. E un armistiţiu tăcut, care se respectă atâta timp cât nu sunt încălcate teritorii şi nu sunt "atacate" castroanele cu mâncare. În rest, orice motan horny care tranzitează acoperişul casei noastre e întâmpinat cu mulţi nervi şi priviri ucigătoare.]

Blurry

2009-02-27T05:42:00.002+02:00

A trecut sezonul, dar mi-a plăcut mult să mă plimb prin oraş în serile ceţoase din preajma sărbătorilor.

Hai să dăm mână cu mână să facem o labă de ţară.

2009-02-23T19:33:00.004+02:00

Stimaţi români... am şi io câteva nelămuriri. De ce aţi ajuns atât de...(sunt atâtea calificative de spus...) retrograzi, ipocriţi, nesimţiţi, încuiaţi, proşti, invidioşi, înguşti, egoişti, răi, prost-crescuţi, SUPERficiali, laşi, neinspiraţi etc etc etc???
Mă uit pe pitzipoanca.org, mă râd, ce-i drept, dar rămân şocată. Fiinţele alea chiar există, sunt printre noi!!! Cu soba de teracotă în spate şi geanta aurie D&G pe antebraţ, cu hainele alea monstruase pe care, sincer, nu pot să înţeleg de unde şi le cumpără şi cine le-a spus că sunt mişto, cu statusurile într-o română cel puţin greu de descifrat, cu părerea sinceră că ea e o tipă extraordinară şi noi suntem nişte invidioşi!!! Dumnezeule!!! Păi dacă apare un blog unde se face mişto de tine tu crezi că invidia i-a împins pe oamenii ăia?!? Ce e trist e că nu au nicio speranţă să înţeleagă că mai sunt şi alte lucruri pe lumea asta... de invidiat :)
Mă uit la cei care-şi aruncă gunoiul din maşină la semafor, fără nicio reţinere. Fraţilor, există coşuri de gunoi în Bucureşti, să ştiţi!!! Îmi place că la noi aruncă unu' o sticlă într-un colţ de stradă şi peste o zi vezi un maldăr de gunoaie acolo - pe sistemul "eu nu am aruncat unde nu era deja gunoi". Sau pe sistemul "cu o floare nu se face primăvară", "dacă ceilalţi o să rămână tot nesimţiţi, de ce să merg eu până la coşul de gunoi?" Poate românului, obişnuit să se amestece în gloată, nu-i place să se evidenţieze făcând ceva pozitiv - că râde lumea de el. Râde lumea când stai la semafor ca tot boul şi nu te bagi ca jmecheru' pe linia de tramvai, râde lumea când spui că preferi să citeşti decât să eşi la mol înţolit, râde când ajuţi o babă să-şi care paporniţele până la scară, când nu te duci vara în Mamaia să dai 1000 de euro pe o zi jum'ate de cazare şi mâncare, ca să fii tratat prost, să stai printre mormane de coji de sminţe şi delfini eşuaţi pe plajă... Râde românu' când îi spui că locul femeii nu e doar în bucătărie, sau că nu ştii ce-a făcut vecinu' aseară cu vecina pentru că nu te interesează şi nici nu ştiai că e căsătorit. Ce se mai râde românu' la toate căcaturile de pe lume. În loc să râdem toţi de cei enunţaţi mai sus, unii preferă să fie ultimii ţărani de pe faţa pământului ca să nu facă proştii mişto de ei.
Avem o clasă politică ce ne reprezintă: oameni fără nicio pregătire în domeniu, care intră în politică doar pentru a-şi îndeplini visurile personale, care au un tupeu incredibil şi idei bune foarte puţine. Nu vă mai miraţi că nu demisionează după ce au fost prinşi luând mită sau furând pe faţă de pe unde au putut. Nu au cum să păţească ceva atâta timp cât toţi sunt la fel. Aşa sunt toţi românii, deci ar trebui probabil să votăm străini ca să se schimbe ceva...
Avem cultură. Avem cultură? În România oamenii par că sunt lipsiţi de idei. Şi mie mi-e greu cu ideile, recunosc, dar mai recunosc şi faptul că ca om de cultură ce vreau să devin, nu prea am la ce să mă uit, ce să citesc, ce să aud ori să văd: toţi sunt "maeştri" (ador termenul ăsta!!), toţi sunt cu nasul undeva prin ionosferă, extrem de sensibili la critică, dar fără să fi făcut vreodată ceva inovator sau important. Sau măcar interesant. Ştiu că la noi nu te prea ajută nimeni când vrei să te exprimi artistic şi nici publicul nu prea reacţionează la gestul tău, dar nu trebuie să te blazezi, să devii un frustrat şi un încrezut. Poate e nevoie de mai mult, poate chiar nu era Monalisa ce-ai pictat tu sau poate chiar nu scrii la fel de bine ca Dostoievski. (atenţie! Am dat aceste exemple internaţionale pentru că românu' mai are alt cusur: face totu' mic, aşa ca pentru ograda lui mică. Ar fi bine dacă ne-am alege nişte standarde mai înalte to begin with.)

Nu vreau să iau toate categoriile sociale şi profesionale la rând. Nu mă refer la toată lumea, oricum. Ştiu că nu suntem toţi la fel. Ştiu că nici "străinii" nu sunt foarte diferiţi de unele cazuri de mai sus. Nu ţine neapărat de ţară, ci de natura umană. De mentalitate. Da' parcă mulţi români sunt aşa, în timp ce alte popoare au mai puţini "reprezentanţi" de genul ăsta.
Nu vreau să emigrez şi nici nu sfătuiesc pe nimeni să fugă mâncând pământul. Am putea doar să rezolvăm din problemele astea. Aşa, micuţ, mai întâi la nivel individual. Ca să nu-mi mai fie ruşine când spun că am strâns hârtii ca să le reciclez (dar să nu fie nici o chestie de trend penibil, făcută ca să fii speşăl - deşi nu mai contează motivul, ar fi bine să fie un trend naţional :p). Ca să nu mă simt prost când aud la televizor că italienii mai au un pic şi ne bagă vize, ca să nu mai văd tineri care încep să se ia după mentalitatea părinţilor lor încuiaţi pentru că pe ei nu-i duce bibilica, ca să nu-mi fie ruşine când mă întreabă un străin ce-i de văzut prin Bucureşti, ca să nu mă streseze nişte lucruri care nu ar trebui să existe, că stau oricum prost cu nervii!!!
Stimaţi români... uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n pana mea odată la ceva constructiv! Că nu vă mai suport.

...

2009-02-21T14:53:00.005+02:00

Unde e soarele?!? Cât mai ţine iarna asta?!?!?!?!

Mi-e dor de mare şi de soare şi de vânticel..............

Planuri de vacanţă :)

2009-02-07T09:19:00.014+02:00

Sunt câteva lucruri pe care vreau să le fac în viaţă, indiferent de ce voi ajunge, ce va fi sau ce voi gândi. Sunt lucrurile, locurile sau sentimentele pe care VREAU să le fac, văd şi trăiesc. PENTRU MINE. Ştii cum e când vrei atât de mult ceva şi în momentul în care se întâmplă, parcă... nu mai are valoare, parcă nu mai contează. Poate că a venit prea târziu, poate că a fost prea puţin, poate că îţi pusesei toate speranţele în ceva mărunt şi chiar nu conta. Se întâmplă des aşa.

Dar sunt alea câteva lucruri pe care vrei să le faci şi care ştii că nu te vor dezamăgi. Doar n-o să stau la baza piramidei şi să-i spun lui Alec: "Credeam că e mai înaltă. Hai la un suc." : P Ar fi funny, totuşi.

VREAU să merg în Egipt, după cum ai bănuit, şi să văd piramidele. De când? Cred că de când mă ştiu. De ce? Am şi io o obsesie cu egiptenii. N-o să mi-o iert dacă fac 90 de ani şi încă nu m-am dus în Egipt. Ştiu şi cum o să fie. Mi-am imaginat de 1000000000000 de ori. O să fie magic.
VREAU să văd aurora boreală sau australă, care-i mai aproape :). Îmi imaginez cum o să plâng de fericire şi cum o să mă simt mică, mică, mică. Şi mare.

VREAU să zbor. Ar fi ideal dacă aş zbura eu, singurică, dar merge şi un amărât de avion.

VREAU să merg cu maşina prin toată lumea. Să văd oraşe, sate, oameni, copaci, mări, să dorm în parcare, să fac mii de poze, să mă simt "ca în străinătate" (prin benzinării pe la noi mai am senzaţia asta), să intru în vorbă cu oameni diferiţi, să colecţionez magneţei de pe unde mă duc...

VREAU să stau o vară la mare. Da' trei luni să fie!!! Să fie, eventual, şi o mare mai... ofertantă decât cea Neagră. Pe o insulă?!? Cine ştie?! Vedem.
Ar mai fi câteva lucruri, dar ţin deja de "cotidian": să ajung o maaare actriţă, să joc în toate filmele şi spectacolele mişto de pe lumea asta, să fac adăpostul pentru animale, să ajung un om minunat şi să las ceva important în urma mea, ştii tu, "detalii"...

E o chestie care mă macină... mă uit des pe nişte poze... Şi mi se par... incredibile. Aş vrea... să mă pot duce acolo. Fac stânga după asteroid, intru puţin prin praful stelar, stau o noapte în Galaxia Andromeda şi plec mai departe de dimineaţă. Îmi pun un CD cu muzică clasică şi plec mai departe.......... PS: "Poza" asta e făcută de telescopul Hubble şi arată formarea unor noi stele etc. Sunt "stâlpi" formaţi din gaze. Problema e că Nebuloasa Eagle, din care fac ei parte, e la 7000 de ani-lumină de Pământ.... aşa că poza asta e, practic, destul de vechiuţă :). Stâlpii nu mai există, de fapt. Au fost distruşi acum 6000 de ani. Iar într-o mie de ani o să vedem şi noi cum o să fie spulberaţi de unda de şoc a unei supernove. Mdaaa... Ştiu. E prea mult de procesat. :) Şi următoarea poză arată cam cât de mititei sunt şi stâlpii..... sunt pe-acolo, prin centru-dreapta, într-un chenar...

Se scurge timpul...

2009-01-26T00:24:00.006+02:00

Mai am puţin şi fac un sfert de secol. 3 luni mai am. Au trecut doar 24 de ani de când trăiesc şi sper că mai am cel puţin 50 înainte. Uneori îl văd pe Alec lângă mine. Avem vreo 70 de ani şi ne ''alergăm'' prin casa noastră frumoasă în care am trăit fericiţi. Râdem şi ne înjurăm. Şi ne pupăm stângaci, ca bătrâneii. Uneori nu sunt decât eu. Uscată, cu mâinile venoase, fumând a pagubă pe terasă. Alec nu mai e. Îmi e atât de greu fără el încât nu-mi mai pot imagina altceva. Mă blochez pe imaginea asta. Şi rămân aşa până lăcrimez prea mult sau se aude un zgomot care mă trezeşte. Câteodată e doar Alec. Dar el e mai tânăr. Şi îl văd cum nu poate trece peste dispariţia mea.

Văd unele lucruri atât de clar. Lucruri care nu există încă. Văd cum pleacă toţi cei dragi, cum apar alţii - acum nu au feţe, sunt doar entităţi. Şi cum viaţa mi se scurge din corp. În zilele bune mă simt fericită că am mai crescut cu o zi. Pentru că am mai învăţat ceva. Dar de cele mai multe ori nu învăţ nimic. E doar acelaşi şir de întâmplări care fac anii atât de lungi să se transforme în secunde atât de scurte.

Şi totuşi, chiar dacă văd eu în viitor, nu mai ştiu să mă uit în trecut. Eram expertă la asta. În clasa a VI-a cum eram? Încep să uit. Dar mi se pare imposibil lucrul ăsta. Eu? Să uit de mine?!? Să uit ce voiam, ce credeam, ce făceam? Era totul plănuit. Unde am pus toate fişierele vechi? Mai ştiu doar mici frânturi şi nu sunt de ajuns să faci o persoană din ele.

Eram altceva atunci. În liceu ascultam mult Pink (pe lângă mult... altele). Şi Pink avea o melodie (funny thing, nu mai ştiu numele...) în care zicea: ''I'm looking for a way to become/The person that I dreamt of when I was 16'' - gata, ''Lonely girl'' (hahaha). Cumva versurile astea m-au urmărit mereu, pentru că aveam 16 ani când ascultam piesa asta şi pentru că atunci ştiam ce vreau să fiu şi să fac. Atunci îţi faci planul pentru toată viaţa şi nu crezi o secundă că te vei depărta de el. Nu crezi oricum că-l vei uita vreodată. De ce trecem peste promisiunile faţă de noi la fel de uşor ca peste nişte întâmplări banale?

Îmi e ruşine să spun că am uitat. Mi-am încălcat promisiunea. Am uitat ce visam la 16 ani.

Văd în oglindă un monstru de om. Sunt o creatură urâtă, şi nu după standardele de Hollywood. După standardele mele. Am faţa plină de cearcăne, nu dorm, nu mănânc, nu iubesc atât cât vreau, nu mă potrivesc NICĂIERI. După atâţia ani de adolescenţă ai crede că ţi-ai găsit locul pe undeva. Nu am loc. Uit tot ce am acumulat. Nu se mai prinde nimic. Dacă nu notez, uit şi ce voiam să fac anul ăsta. Sau mâine. Am uitat şi ce-am vrut eu să fac mai mult pe lume. Acum încerc să recompun amintiri, dar eşuez. Şi trec secundele foarte repede, ca şi minutele, ca şi zilele. Şi când cred eu că n-am pierdut chiar aşa de mult timp, îmi dau seama că ACUM CÂŢIVA ANI am făcut nu ştiu ce şi că mai trebuia să fac ceva ca să TERMIN cu treaba aia. Şi că acum e prea târziu. Sau că voiam să dansez profesionist şi doar asta făceam acasă: dansam. Şi acum, iată-mă, nu mai pot să fac un abdomen.

Acum câţiva ani ieşeam cu Alec la plimbare pentru că mâna lui o ţinea pe a mea şi îi scriam scrisorele şi mesăjele şi acum ţipăm, stăm şi ne holbăm la TV, mâncăm... fără scrisorele.

Nu spun că eram mană cerească în liceu :) Dimpotrivă, thank God că s-a terminat perioada de frământări. Dar mă gândeam mereu la viitorul luminos pe care mi-l pregătisem. Nu ţinea de profesie, de Făt-Frumos sau de altceva material. Era planul fericirii: să găsesc formula fericirii în orice aş fi făcut ca ''om mare''. Încă refuz să o găsesc. Sau am încetat deja să o caut. Oricum ar fi, mi se pare trist. Pentru că nu am nici un sfert de secol, dar ŞTIU că va trece un secol întreg de parcă ar fi fost numai o zi.

http://www.youtube.com/watch?v=TTvaEvvcgMM&feature=related

na, c-am şi găsit-o.

Ce nume de cacao

2009-01-25T15:01:00.004+02:00

Da. Am un nume... greu de reţinut. Greu de reţinut corect. Am fost botezată în zeci de feluri. Se pare că fiecare înţelege altfel numele meu. Îmi aduc aminte că nici la ridicarea alocaţiei nu era prea roz situaţia, nici la şcoală când venea vreun prof nou, nici la doctor.... şi tot aşa. Ce-o avea, frate??? Mă exasperează câteodată. Şi pe de altă parte, parcă îmi place faptul că nu sunt aşa mulţi Găvruşi ca Popeşti sau Ioneşti.

Am fost ieri la doctor. Când să scrie trimitera, mă întreabă: Nume? ... Cristina Găvruş. Şi apăs un pic pe litere, pt k ştiam că nu înţelege nimeni din prima. Minune! A înţeles. M-am uitat triumfătoare la Alec. El se gândea la poker, probabil - n-a percutat. La Floreasca, iar a mers ca uns. Deja mă simţeam în al nouălea cer. Ajung iar la Babeş. La scrierea reţetei: ''Cristina Gavruş, da?'' ... Nuuu...

Unii scriu fără diacritice! Când scriu de mână! Aşa că de multe ori mă cheamă Gavrus. Şi sunt întrebată uneori din ce parte a Greciei se trag strămoşii mei. (Poate o fi şi de la nas. :P Dar tatăl meu mi-a demonstrat şi cu acte că suntem din Franţa. Că nişte oieri francezi au venit în România şi... restul e istorie. Gavroche! aşadar.)

De-a lungul timpului mi-au mai auzit urechile: Gavras, Gabrus, Găvriş, Grăvuş, Grăbuş, Gavurus, cel mai tare a fost Găuruş, la poştă, şi muuuulte altele, eu trebuind mereu să fiu promptă cu explicaţii şi spus pe litere, de mai multe ori. La început mă enervam, dar cu timpul a ajuns să mi se pară normal. E greu, domnule! Uneori nici nu mă mai obosesc să-i corectez. Uneori merg atât de departe încât mă gândesc la cum o să-mi pocească ''ăia la Hollywood'' numele: ''Geavruuss is it?'' Ce ştie ei?! de Revoluţia Franceză, de oierii franţuzeşti care au descălecatu în nordul României acum 200 şi de ani şi au întemeiat la Satu Mare familionul Găvruş?(da, în Satu Mare e plin de Găvruşi)

Măă... şi tot mă gândesc uneori că parcă Găvruş e mai bine decât Capdefund sau Băşină sau mai ştiu eu ce pricopseli de nume mai au şi alţii :)

Voi ştiţi nume mişto???

Ziua marelui poet naţional :)

2009-01-18T18:46:00.007+02:00

Când eram mai mică ţineam un Jurnal. Am început prin generală, în clasa a III-a, a IV-a şi până în ziua de azi el încă există (am umplut câteva agende şi caiete "de-alea frumoase" cu problemele mele de adolescentă... de adolescentă.) Şi îmi mai plăcea mie mult când eram mai mică (ce vremuri) să citesc şi să fiu bună la şcoală. Şi mă cuprindea uite-aşa câte o emoţie sinceră şi incontrolabilă să cinstesc numele marilor noştri scriitori, mari poeţi şi alte asemena în Jurny al meu. Vai, cât de funny sunt jurnalele alea acum!!! Daaa... În mod deosebit îmi plăcea de Luceafărul nostru atât de mult comentat în fel şi chip prin manuale şi în afara lor. Şi iată că, de ziua lui, de ziua morţii lui sau pur şi simplu, mai ziceam una-alta... Dar era aproape tradiţie pentru mine să-i urez La Mulţi Ani! :) Fără urmă de mişto, ironie sau rea-intenţie. Din pură admiraţie.
Aşa că aş dori, pe această cale blogosferică, să spun următoarele:

La Mulţi Ani, Mihai Eminescu!!!

Mereu când venea 15 ianuarie şi auzeam pe la radio ori tv k "azi e ziua de naştere a marelui nostru poet naţional" îi spuneam în gând urările mele de bine. Oricum, dak ar fi trăit în zilele noastre, ar fi fost very very hot, hai să recunoaştem acuma!!! Brains, sensibility and looks... Hai să fim serioşi!

Dedicaţii muzicale. Enjoy!

2009-01-17T14:52:00.007+02:00

http://www.youtube.com/watch?v=ZSK9kkM7GL4&feature=related feeling good. pentru mine
http://www.youtube.com/watch?v=wYWv_NSBZQI nicest thing. pentru Tine :)
http://www.youtube.com/watch?v=pHO5KWIMZUo&feature=related el tango de roxanne. pentru că e frumos
http://www.youtube.com/watch?v=k0_NG01p9fI crosstown traffic. yeah, baby

Cui i-e frică de Cristina Găvruş?

2009-01-11T16:41:00.005+02:00

Ce bine zice ele manelele câteodată!!! Îmi era imposibil să înţeleg cum au oamenii ăia atâţia duşmani. :) Care le voiau răul, le făceau farmece şi chiar acţionau împotriva lor. (Bine, de ce să mint... încă nu înţeleg.) :) Nu puteam să înţeleg conceptul de duşman. Cum îşi face un om duşmani? Zici ceva care îi supără iremediabil, sau doar pentru că îţi merge bine declanşezi un mecanism al urii în ei (în "duşmanii")?!? "Ei" sunt un grup compact de oameni, o organizaţie care cu asta se ocupă?!?!?? Bine, asta e o glumă de-a mea şi de-a lui Alec. Ne-am gândit noi că e o grupare care îşi desfăşoară activitatea la fel ca oricare alta, doar că scopul ei e să... duşmănească. Şi au întruniri în care dezbat cine mai e worthy să fie duşmănit, fac un plan al urii pe următorul trimestru, discută filosofic despre cât de mult s-a devalorizat duşmănia, cu tinerii din ziua de azi... Şi tot aşa. Nu ştiu dak vouă vi se pare la fel de funny cât ni se pare nouă, dar... sper să nu ne duşmăniţi pentru asta.
Trecând subtil de la lumea plină de înţelepciune a maneliştilor, voiam să vă spun altceva azi. Dak e, vorbim noi altă dată despre muzică de rahat şi spiritul pe care l-a născut. Voiam să vorbesc despre mine, căci eu sunt cea mai importantă persoană din viaţa mea.
Mdaaa... Şi ziceam de duşmani. Hai să nu exagerăm... Nu am duşmani în accepţiunea normală a cuvântului. (sper) Şi încă mai sper să nu am vreodată, că mi se face scârbă numai când mă gândesc la implicaţiile unei vieţi în care tre' să eviţi să te duci nu-ştiu-unde, k o să vină şi Cutărică, sau dak te vezi cu respectivu', e o tensiune penibilă în aer, o tăcere care urlă toate adjectivele nu tocmai flatante pe care ai să ţi le spui cu... Respectivul. Şi rânjesc ambele părţi şi se poartă într-un fel cretin care se numeşte... compromis. Şi mai trece o ocazie în care se putea clarifica situaţia, dar e ratată intenţionat pentru că, pur şi simplu, le e greu oamenilor să recunoască una-alta, să spună "Îmi pare rău" sau chiar să vrea să se împace cu Persoana.
Eu, Găvruş Cristina - Laura, o domnişoară într-un colţ al lumii, care nu putea să înţeleagă cum e să te cerţi atât de tare cu cineva încât să fie atât de greu, dak nu chiar imposibil, să te mai împaci cu persoana, iată, am la activ câteva astfel de... neplăcute şi incomode relaţii cu diverşi oameni din viaţa-mi. De ce nu puteam să înţeleg?!? Pentru că am fost mereu o fire deschisă dialogului de orice fel, pentru că în liceu iubeam pe toată lumea şi eram o floricică, şi vedeam doar părţile bune ale oamenilor şi pluteam pe un norişor pufos împărţind dragoste în stânga şi dreapta. Asta până am început să am decepţii în dragoste (ştim cu toţii cât te răvăşeşte un băiat în anii formării psihologice...), până să văd că unii oameni nu sunt tocmai atât de sinceri şi bine-intenţionaţi cât eram eu, draga de mine, până să am un ORGOLIU de mărimea Casei Poporului care, iată, (de fapt, EL) mă împiedică acum cel mai mult să fiu persoana aia bună şi înţelegătoare care aş vrea să fiu. Care este.
Nu credeam că e posibil... Sincer vă spun că mă vedeam făcând multe chestii în viaţă, dar nu să mă micesc şi mânjesc şi ce mai vreţi voi cu astfel de.... lucruri.
Câteodată îmi vine să pun mâna pe telefon şi să sun alea câteva pesoane care îmi bântuie conştiinţa şi să terminăm odată, domnule! cu porcăriile astea. Şi stau cu telefonul în mână, mă uit la numele persoanei din ziua respectivă care mi se pare atât de inflamat şi care dă să iasă din agenda telefonului şi... cam atât. Îmi derulez în cap discuţia, cum o să ne împăcăm şi o să ne rezolvăm punctual problemele, îmi imaginez cum o să râdem de cât de proşti am fost şi o să fie iar totul frumos. După care revin la realitate şi îmi imaginez cum ar fi discuţia pe bune. Şi ies din meniul "Agenda telefonului". :)
A început să devină chiar imposibil să facem lucrurile astea simple care ne-ar uşura existenţa. E vina mea că ies mereu din meniu şi nu dau telefonul ĂLA. E vina amândurora că nici nu am putea să purtăm discuţia, de fapt: iar ne-am enerva şi mai rău am strica situaţia. E vina celuilalt că nu pune nici el mâna pe telefon.
De fapt, care e problema??? Aaa, creştem şi trebuie să ne ţinem pe poziţia noastră, k aşa am văzut la "oamenii mari". ;) Sau ne plictisim şi ne credem mai în viaţă când nutrim sentimente nu tocmai nobile faţă de cineva. O să încerc - şi nu promit - să rezolv aceste "insule" de nefericire şi ranchiună anul ăsta. Dar mă gândesc la faptul că şi persoanele implicate ar trebui să vrea acelaşi lucru. ;) Nu e frumos când pici de fraier şi mai rău te înverşunezi.

Cine crede în documentarele "conspiraţioniste"?

2009-01-10T20:36:00.003+02:00

Aceasta e-ntrebarea. Răspunsurile le aştept pe adresa redacţiei, respectiv lăsaţi un comentariu. Pentru că atunci când discutăm despre ceva, poate aflăm ceva nou. Ce ziceţi despre Fahrenheit 9/11, Zeitgeist şi alte asemena?!? Măcar v-au pus pe gânduri sau sunt o formă distractivă de a ne petrece timpul într-o seară?

BUBU.

2009-01-08T21:01:00.012+02:00

El este BUBU (saaau: Bubi, Bubul, Ub-Ub, desigur aş putea continua :)...).

Ziua lui este pe 11 aprilie - anul ăsta va împlini 10 ani!!! A venit pe lume într-o zi frumoasă, pe unul dintre scaunele din terasa casei mele. I-am moşit, pe el şi surioara lui, căci mămica lor era prea tânără pentru a şti ce se petrece cu ea... Ale tinereţii valuri... Şi aşa a început povestea noastră. Mai întâi, câteva dintre datele care-l fac pe Bubu... Bubu.

Este Berbec, iubeşte natura, scaunele rotative şi cotrobăitul prin sertare. Este foarte activ şi îi plac sporturile cu migii mici de cauciuc sau şireturi târâte pe podea. De asemenea, îi plac înălţimile, să se ascundă sub pături, prosoape şi să sară de pe o casă pe alta. Îi place adrenalina, mi-a mărturisit. Adoră să bea apă din vasul de toaletă (...) sau chiuvetă, e un bun ascultător şi face masaje demenţiale.

Celor dragi le face cadouri, nu numai de Crăciun, din toată inima - vrăbiuţe, şoricei... It's a token of his appreciation... În tinereţea-i învolburată şi plină de mister a avut parte de numeroase ocazii pentru a-şi dovedi bărbăţia şi pentru a instaura regimul Bubului - sunt muuuulţi pisoi prin cartier care seamănă izbitor cu domnul în cauză. Cu ce a rămas el după toate astea... Cu poveşti (înflorite adeseori), numeroase cicatrici pe faţă şi... fără ouţe. Mdaa... Războiul are urmări dramatice şi a trebuit să apelăm la această măsură...

Acum se bucură în schimb de viaţa tihnită din sânul familiei, complăcându-se în lenea-i caracteristică şi făcând ce ştie cel mai bine: să mă facă să râd.

Ne e tare dor de Fâţulina (mămica respectabilă a lui Bub), dar am învăţat încet-încet să ne obişnium...

EXERCITIUL VIETII TALE

2009-01-08T06:07:00.005+02:00

Haide sa facem un exercitiu: inchide ochii si vizualizeaza o persoana. Nu pe iubitu' sau iubita, nu pe mama sau pe tata, catelu' cu ochii umezi sau tanti Florica de la 3, ci... persoana ACEEA pe care o cunosti CEL MAI BINE. Daca e printre cei enumerati mai sus... ei bine, bravo tie. :) Sunt cateva conditii ca sa faci exercitiul bine. Trebuie sa fii foarte sincer/a. Si trebuie sa cunosti persoana aia atat de bine, incat sa stii lucruri despre ea pe care inca nu ti le-a spus... (Daca iti e mai usor, alege-te pe tine.)
Acum! Uita-te bine la persoana, dar fara sa judeci, ci doar ca sa observi: stii pe dinafara ce culoare are la par? are vartej in frunte sau in spate? cum are ochii? cum are dintii? are mainile lungi sau scurte? are mult par pe corp? ce ii place sa faca? care e vorba pe care o spune cel mai des? e generoasa? ce mancare ii place? ce meserie are? unde se simte cel mai bine? e o persoana sincera? isi cheltuie banii pe "prostii"? e inalt/a? cu ce ai ajutat-o in ultima vreme? ce ticuri are si de ce? ................................
Sunt trilioane de feluri in care privim o persoana, in care relationam si in care ne raportam la ea.... ar fi bine sa te gandesti la toate. Pentru ca, atunci cand vei crede ca ai terminat, ar mai fi un mic detaliu: poti sa-i capturezi esenta adevarata?!? suntem in atatea feluri, spunem muuuulte lucruri, pe parcursul vietii mai facem si chestiile alea despre care spuneam cand eram mai mici: "eu niciodata n-o sa...". SIIII... ca aici voiam sa ajung, nu te panica... Pana la urma, se poate ca nimeni sa nu ne fi prins esenta.... Nu e vreo metafora ieftina, ci un fapt ca oricare altul. Mi se pare atat de coplesitor cateodata cand ma gandesc... Sunt miliarde de insi pe planeta asta. N-ai CUM sa-i analizezi si sa incerci sa-i cunosti nici macar pe 1% din ei...
Dar UNUL SINGUR??? Suna mai bine un pic, parca. Si chiar daca persoana aia esti chiar tu, tot e bine.
Exercitiul nu trebuie sa se termine niciodata. Daca stau sa ma gandesc, ar fi indicat ca prima persoana supusa exercitiului sa fii TU. Daca vei stii vreodata sa fii atat de sincer cu tine insuti incat sa-ti accepti, nu stiu, ipocrizia, talentul exceptional la barbut, faptul ca-ti vopsesti mustata ca sa nu se vada, bunatatea, si mai stiu eu ce secrete murdare mai duci cu tine :), atunci vei sti sa judeci corect si drept. Dupa tine (desi noua insine ne acordam oricum toate sansele din lume), incearca sa faci exercitiul cu o alta persoana. Una iubita, ca sa fie mai usor. Da-i o sansa sau doua. Ei, si pe urma e mai greu... Ia si o persoana nesuferita sau straina si acorda-i calitatea judecatii pe care o aplici pe tine.
Poate iti vei da seama cand "personalizezi" pe altcineva ca pana atunci nu te-ai prea gandit la el/ea. Ca ai crezut ca nu conteaza. Ca e un ins... doar o tipa... o tanti... Dar nu exista asa ceva. Suntem niste fiinte atat de... complexe, incat nici macar un analfabet salbatic care a trait rupt de realitate nu poate sa nu fie special.
Ce am propus aici are doua mari intelesuri, pentru ca desigur ma apuc sa fac ceva si o dau in altele... Cred ca asta e esenta mea...
Primul ar fi asa, pentru buna intelegere dintre semeni, sort of... Daca iti va pasa de altii mai mult o sa fii mai putin rau sau de cacat. :)
Al doilea inteles ar fi mai filosofic: care anume poate fi esenta unui om?!? Si cat de trist este sa pleci... in pizda ma-sii, k nu stim unde... cand mori si sa nu fie macar o persoana aici, pe micul Pamant, care sa spuna: "Eu STIU ca omul asta nu a fost aici degeaba pentru ca..."

P.S.: Ooof, iar am complicat ceva ce era atat de simplu in capul meu... Uneori cand spui ceva cu voce tare nu mai are niciun sens...

De ce dracu' am blog?!? Şi eu...

2009-01-08T06:05:00.004+02:00

Cele mai strălucite idei îţi vin când eşti la budă. Ca să nu fac exceptie, eram azi în baie, all romantic înspumată în cadă, şi m-a lovit o idee!!! Să-mi fac un blog... Desigur, nu e o idee prea originală. Toată lumea are. Până şi 'nea Becali. Nici nu trebuie să ai ceva de spus ca să-ţi faci blog, după câte am mai obs. Ei, aici vine partea tricky: până acum câteva zile, eu uitasem că AM CEVA DE SPUS! Doamne, cât de mult m-a prins vâltoarea traiului consumatoristo -balcanico-TV-nu-ştiu-ce! Am uitat de mine pe drum. Am uitat că eu ştiu să pictez, să dansez, să citesc, să învăţ, să scriu. De fapt, să mai şi gândesc. Nu-mi vine să cred cât de acaparată am fost de o viaţă penibilă şi cinică la care m-am condamnat singură acum ceva vreme! Mdaa... Şi de ce blog, totuşi?!? Ei, pentru că vreau să discut neşte trebi în scris, cu oameni cunoscuţi şi nu prea, despre lucrurile care ne fac sau nu plăcere. Pentru că în scris e un pic altfel decat oral. Şi, lăsând la o parte conotaţiile sexuale ale ultimei mele afirmaţii, doresc să declar deschis blogul meu glorios!